În cei aproape 11 de ani de existență, Ziarul de Duminică a găzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare (print sau internet) dialoguri cu personalități pregnante, din varii domenii, ale României contemporane și nu numai. Nu puține dintre cuvintele acestora, rostite la invitația redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene și se constituie într-un “îndreptar” pentru corecta înțelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere de re-lectură esențializată a unor segmente relevante din dialogurile publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmația de mai sus și se constituie într-un (sperăm) util și necesar recurs la memorie. Vom dedica acestui demers (aplicând criteriul diversității iar nu pe acela al cronologiei apariției interviurilor) mai multe ediții ale Ziarului de Duminică.
Ion Zubașcu (foto 1)
Poet, cîntăreț, ziarist, Ion Zubașcu s-a născut în 18 iunie 1948, în localitatea Dragomirești, Maramureș.
Pentru mine, poezia a început întotdeauna acolo unde a început omul și va sfârși odată cu nesfârșirea lui. Este motivul pentru care, deși am scris în spiritul și în ritmul generației, nici n-am reușit să-mi public cărțile la timp, din pricina biografiei mele foarte contorsionate, de om singuratic care a ieșit mereu în larg doar cu tavanul în cap, dar nici nu m-a stresat foarte tare nepublicarea lor, pentru că oricum nu-mi puteam citi poemele, foarte elaborate, la concurență cu ceilalți, decât unui public restrâns, pe la locurile și festivalurile unde se aduna generația ’80, în afirmare. Or eu cântam de foarte tânăr muzică folk și aveam un public de succes și săli pline în toate orașele țării, inclusiv în săli polivalente și pe stadioane, pe unde am umblat cu Cenaclul Flacăra, în primii lui ani curați de activitate, până în 1982, când m-am retras ireversibil și m-am despărțit public de Adrian Păunescu.
Paradoxal, mă simt contemporan abia cu cărțile de poezie ale tinerilor afirmați după 2000, ale căror cenacluri le-am frecventat cu intermitențe, dar a căror poezie o cunosc foarte bine, în toată fertila ei deschidere spre dimensiunea epică și dramatică. Poate sunt mai degrabă un douămiist întârziat, cine știe? Dar cine mai știe azi cărei generații i-au aparținut Homer, Dante sau Tolstoi? Măcar dacă s-ar reține secolele în care au trăit și creat! În istoria mare contează rezistența în timp a operelor și, doar în această măsură, ființa fragilă și trecătoare a creatorului lor.
Odată cu maturizarea textuală a generației ’80, nu cred că mai avem ce imita din lume, am imitat până acum tot ce se putea imita și ne-am sincronizat nu doar cu latinitatea culturală a Europei, ci și cu spiritual anglo-saxon al Americii. Abia acum, literatura română a ajuns la vârsta când poate evolua pe cont propriu, urmându-și propriile vârste istorice naturale și pulsiunile de creștere vitală ale propriilor rădăcini. Cum avem o geografie a noastră, tot astfel avem o istorie proprie, avem o specificitate etnică inconfundabilă și sub presiunea accelerată a uniformizării globale, spiritul sănătos al literaturii noastre va reacționa, sunt absolut sigur, afirmându-și propria individualiate și unicitate în lume. Și acum chiar poate face saltul acesta decisiv, nu mai sunem la începutul veacului al XIX-lea, când abia ne-am desprins de alfabetul slavon, ci după două secole de asimilări și evoluții în salturi miraculoase, care ne-au făcut competitivi cu oricare literatură matură a lumii. Am toate argumentele în aces sens, dar nu e locul să le dezvolt aici, mai mult. (decembrie 2010)
Radu Aldulescu (foto 2)
După apariția romanului “Ana Maria și îngerii” în mai 2010, am fost solicitat-ispitit să mă expun public, prin interviuri ca acesta, mai mult decât în ultimii 20 de ani.
În ultimii 10 ani literatura română și-a consolidat ireversibil statutul de literatură de mîna a doua spre a treia, în pofida tresăririi-resuscitării de care a avut parte în ultimii cinci ani, printr-un concurs de împrejurări favorabile, cum ar fi: apariția unei generații de critici tineri aplicați și dedicați cu totul dezinteresat fenomenului literaturii române contemporane, apariția colecției Ego-proză la Polirom, trecerea Editurii Cartea Românească sub patronajul Polirom-ului. Toate astea au însemnat niște înlesniri pentru scriitorul român contemporan; nu mai spun că pe mine, practic, m-au salvat-recuperat ca scriitor activ și totuși n-au avut puterea să stopeze alunecarea vertiginoasă spre neantizare a literaturii autohtone, pornită în urmă cu douăzeci de ani.
Instituțiile culturale postcomuniste așadar, cei care le-au condus și le conduc (i-am tot numit în articole și interviuri, dar de data asta mă abțin) au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a consolida statutul de literatură de mâna a doua spre a treia a literaturii române, deteriorînd totodată în cel mai înalt grad, într-o manieră de neconceput nici în comunism, imaginea, statutul social și material al scriitorului, al autorului de literatură propriu-zisă – folosesc acest termen constrâns de împrejurări-vicisitudini fără precedent în istoria literaturii autohtone, într-o vreme când locul scriitorului a fost uzurpat de autorul de teze de doctorat ajustate beletristic, de memorialistul și autorul de jurnale convertit în romancier, lipsit de un minim instinct literar. Așa se face că, în pofida așteptărilor îndreptățite induse de căderea cenzurii ideologice, în ultimii douăzeci de ani n-au mai apărut romancieri de talia unor Marin Preda, Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Petru Popescu, D.R. Popescu, George Bălăiță, Constantin Țoiu, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Paul Goma și alții asemenea lor. N-au mai apărut poeți precum Nichita Stănescu, Emil Brumaru, Leonid Dimov, Ion Alexandru, Cezar Ivănescu, Virgil Mazilescu și mulți alții, poezia fiind punctul-forte al literaturii române.
Oriunde în lumea asta mare, a fi scriitor este aproape similar cu a fi romancier – când vorbim de marile literaturi ale lumii, avem în vedere în primul rând marii romancieri ai acelor literaturi. Literatura română însă joacă azi într-un cu totul alt film decât respectivele literaturi, după un regulament cultural de ordine interioară care obscurizează romancierul, un specimen oricum pe cale de dispariție, exterminat pe toate căile în ultimii douăzeci de ani, pentru a lăsa loc liber în fruntea bucatelor elitelor pomenite mai sus, cu prețul greu al privării de reprezentativitate internațională. Repet, în pofida propagandei demagogice prin care sunt justificate salariile și privilegiile funcționarilor culturali care pasămite muncesc din greu pentru promovarea literaturii române, s-a dorit, s-a urmărit și chiar s-a înfăptuit cu totul altceva. (octombrie 2010)
Richard Edwards (foto 3)
Richard Edwards este autor și realizator de proiecte culturale. A coordonat și a participat la conceperea și punerea în operă a unor proiecte vizând patrimoniul în mai multe țări europene și în Statele Unite.
Feriți-vă să faceți confuzie între memorie și istorie. Istoria reprezintă reconstrucția, mereu incompletă și problematică, a ceea ce nu mai este. Istoria înseamnă să vezi și să știi (voir et savoir). Istoria înseamnă cunoașterea sau relaționarea evenimentelor din trecut, a faptelor privind evoluția unui grup social, a unei activități umane.
Memoria este un fenomen întotdeauna actual, ea este trăită
într-un prezent etern. Walter Benjamin (filosof și sociolog german,
1892-1940, n. ZD) spune că “trecutul este prezentul memoriei”.
Moștenirea strămoșilor, patrimoniul nu sunt situate în trecut, ele
se trăiesc în prezent, sunt o reminiscență a originilor, a
miturilor întemeietoare.
Istoria este o reprezentare a trecutului, o născocire umană a
Renașterii. Omul occidental trăiește experiența distanței istorice,
realizează o ruptură cu trecutul, cu trecutul său (asta în vreme ce
Herodot, numit de către Cicero “părintele Istoriei”, și Tucidide,
care-i va continua opera, sunt mai degrabă niște martori care scriu
o istorie în care tocmai se află). Istoria ne ajută să ne dobândim
identitatea.
Fiind afectivă și magică, memoria păstrează și trăiește detaliile
care o susțin: amintiri vagi, volatile. Ea poate să-și schimbe
sensul și cauzele; ea alege, trădează, cenzurează. Memoria deține
puterea de a imagina, adică de a putea să producă imagini, de a
reprezenta lucruri care ocupă spațiul, de a aduce la suprafață ceea
ce este absent.
Sf. Augustin a spus că “memoria este prezentul trecutului”, în
vreme ce ea, dimpotrivă, se sustrage timpului și trecutului.
Eu consider că istoria presupune analiză și discurs critic. De
altfel, Roland Barthes spunea: “Istoria nu se întrupează decât dacă
o privim și, ca să o privim, trebuie să fim excluși din ea.”
Memoria instalează amintirea în sacru, în vreme ce istoria o dă în
vileag.
Astăzi, memoria și istoria ezită: în vreme ce veacul al XIX-lea
este considerat, în Europa, ca fiind cel al istoriei, odată cu cel
de-al doilea război mondial am pătruns în secolul memoriei (până
într-atât încât am ajuns să confundăm rolul memoriei cu cel al
istoriei). În anumite locuri ale memoriei se cuibărește pierderea
sentimentului de continuitate dintre trecut și prezent.
Or, ca să trăim memoria se cuvine mai întâi să ne însușim trecutul,
poveștile, influențele, manifestările și reprezentările sale,
pentru ca apoi să ne eliberăm de ele. Atunci, acest trecut poate fi
depășit conservându-l, transformându-l, reutilizându-l, ba chiar
distrugând-l spre a ne înscrie în viitorul prezentului.
(octombrie 2010)
Mircea Tiberian (foto 4)
Pianistul și compozitorul de jazz Mircea Tiberian s-a născut la Cluj, în 1955, și-a petrecut copilăria și adolescența la Sibiu, iar în 1975 s-a mutat la București.
În 1980, a absolvit Conservatorul bucureștean.
Eu am început să mă “trezesc la artă” la sfârșitul anilor 60, perioadă în care modernismul obținea victorie după victorie pe toate fronturile. A nu fi original, a semăna cu cineva, a fi tradițional însemna atunci o trădare a “misiunii artei”. Am fost injectat încă din liceu cu ideea că sunt unic. Debutul meu s-a făcut sub semnul lui “Nu-mi pasă ce credeți despre mine, posteritatea mă va judeca”. Apoi am căzut în extrema cealaltă, crezând că sunt cel mai mare ignorant din lume și petrecând ani mulți doar cu “studiul maeștrilor”, fără să-mi pese de originalitate. La mine “extremismul juvenil” a avut forme mai acute.
În vremurile noastre, un CV de succes conține obligatoriu fraze de genul: “A cântat cu” sau – dacă cel care redactează e mai subtil – “Cariera i s-a intersectat cu artiști precum”. Urmează o listă de nume pe cât posibil mai cunoscute. Mărturisesc că unul dintre concertele de care îmi aduc aminte fără plăcere e cel în care am cântat cu o mare vedetă a jazzului: Larry Coryell. Programul era inept, iar marele ghitarist era atât de beat, încât a schimbat în ultimul moment toate tonalitățile (se știe că la chitară aceasta e doar o problemă de a pune mâna mai sus sau mai jos). La pian nu e deloc la fel. Totul s-a rezumat la o încercare de a salva un concert pe care, parcă în mod intenționat, Larry încerca să-l dinamiteze. Trec peste comportamentul arogant sau lipsa de respect față de muzică și muzicieni. Din păcate, mi se aduce aminte mereu (laudativ) de acel concert. Am scris despre acest episod în ultima carte, “Cartea de muzică”. Muzicienii care au avut importanță pentru mine au fost cei cu care împărtașeam aceeași, dacă îmi permiți expresia, “viziune”, sau mai bine zis, cu care am avut “afinități elective”. Deunăzi mergeam în tren cu un contrabasist american pe nume Chris Dahlgren. Mărturisesc că, obișnuit cu muzicienii de la noi care, cu mici excepții, dacă citesc ceva, acela e ziarul lăsat pe banchetă de un alt călător, am avut un mic șoc să văd că omul meu citea “Mille Plateaux” de Deleuze și Guattari. Aceștia sunt muzicieni cu care poți comunica pe scenă și ai ce să comunici. Celelalte genuri de relații muzicale pot ușor degenera în mezalianțe artistice.
Muzica și poezia se află acum într-o situație atât de dificilă din punct de vedere social, încât e bine să apară împreună măcar din solidaritate dacă nu din calcul strategic. În realitate legăturile dintre muzică și poezie sunt mult mai profunde. Muzica este pur algoritm sufletesc, iar poezia e algoritm sufletesc în gânduri, în cuvinte.
Când începi să aștepți și să asculți, vine muzica la tine. Și ceea ce auzi e mult mai natural decât tot ceea ce ai putea inventa sau închipui. Dacă această muzică vine dintr-un fond mai profund al psihicului nostru sau de la cer (care poate sunt același lucru) nu am de unde să știu. De cele mai multe ori însă, din neatenție, ne repezim și omorâm ceea ce e cu adevărat artistic în demersul nostru numit artistic. (iunie 2010)
Constantin Chiriac (foto 5)
Despre Constantin Chiriac, toată lumea vorbește de bine. Asta doar când nu vorbește de foarte bine. E un model de manager de succes care ar trebui studiat in instituțiile de specialitate și, la o rigoare, exportat, ca brand românesc.
Suntem intr-o perioadă foarte dificilă, probabil cea mai dificilă de după război, la nivel planetar. Iar in România trăim o intreagă nebuloasă, o necunoaștere și o tulburare fără precedent, un moment de uriașă neincredere. Pe această platformă generală, Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu incearcă să dezvolte cea mai importantă ediție a sa dintre toate cele 17 de până acum. La mijloc există și un pariu: intr-o perioadă de criză, un manager bun, ajutat de o echipă solidă, poate să demonstreze, in ciuda resurselor care, inevitabil, sunt mai scăzute, că se poate organiza un eveniment de amploare. Bugetul din acest al Festivalului de la Sibiu este de 5,2 milioane de euro, din care doar 26,3% reprezintă ban public românesc. Intr-o perioadă de criză, trebuie profitat de faptul că lumea tinde să se intoarcă spre emoție, către sentiment, către nevoia de speranță, de pozitivitate, de ierarhii și de valori morale. De aceea, am căutat ca Festivalul să fie exemplar din punctul de vedere al participării. Iar dimensiunea lui este dată de numărul de participanți, de numărul de evenimente (circa 350), de numărul de locații și de spectatori (circa 35.000, zilnic). Nu in ultimul rând, de calitatea și diversitatea participanților.
Festivalul este un brand. El este inscris ca festival independent, in adevăratul ințeles al cuvântului, cu drepturi de autor, și a devenit acum un festival al artelor, pentru că incearcă să acopere tot ce inseamnă posibil eveniment spectacular intr-o comunitate, de la spectacolul indoor până la variile evenimente outdoor, sub toate formele, de la teatrul de expresie corporală și până la spectacolul de lectură, la teatrul “de cuvânt”, care promovează textul, la teatrul de păpuși, până la cele mai experimentale și mai inovatoare forme dramatice. Există și spectacole de dans contemporan, de balet, spectacole de muzică, sunt spectacole de flamenco, sunt spectacole de fado, sunt marile spectacole de stradă și care, de fapt, dau dimensiunea comunitară și care, din punct de vedere filosofic, transformă o comunitate, pentru că, făcând o cercetare, in orice comunitate foarte rar se intâmplă ca oamenii să meargă la teatru, există probabil un procent de 5% care au obișnuința sălii de spectacol. Ei bine, aducând miracolul in fața omului de rând, astăzi, mâine poimâine, aducând calitate, bun gust, dar și capacitate de a uimi, de a emoționa, de a sensibiliza, atunci “vizitatorul” meu de azi devine un potențial spectator. Un spectator care va veni peste un an sau doi, ori poate, cine știe, mai repede, in sala de teatru, care va incepe să se imbrace altfel, care va avea bucuria să stea la o terasă, care va avea dorința de a comenta, care va dori să aibă o opțiune. Eu cred că asta este marea misiune a societății noastre, aceea de face comunitățile să fie conștiente, in așa fel incât ele să-și decidă propria soartă, să aleagă in cunoștință de cauză și să inlăture impostura și marea corupție care există, din păcate, la modul canceros.
Avem nevoie de aceste intrebări fundamentale, de tipul “Cine suntem noi după douăzeci de ani?”, “Care este poziția noastră in Europa?”, “Care este rolul nostru, al artiștilor, in această societate?”, “Cum ne raportăm la artiștii Europa, la artiștii din lume?”, “Care sunt raporturile noastre cu banul public, cu banul privat?” Intrebările aduc, desigur, și răspunsuri. Am dorit să aducem, in cadrul festivalului, un târg de carte, pentru că este nevoie de lectură. Sibiubookfest lansează și el câteva intrebări. In ultima vreme, suporturile tradiționale ale conținutului scris sau sau muzical au imbrățișat provocarea internetului și a digitalizării. Cum sunt influențați cititorii de aceste noi forme de conținut? Mai citesc tinerii din zilele noastre? Vor mai exista cărți tipărite in următorii ani? Vor renunța pasionații de lectură la cărțile tipărite? Cum va influența e-book-ul piața cărții? Am dorit, de asemenea, să ne apropiem de zona artelor plastice: l-am poftit pe Dan Perjovschi, care este unul dintre cei mai mari artiști ai României, să facă această prelungire spre plastică, am invitat teatrul de avangardă, teatrul tinerilor, dar și zona “Sorbona” – cum a fost numită anul trecut – adică zona conferințelor (cu prezențe precum cele ale lui George Banu, Dan C. Mihăilescu, Mike Phillips, Oriza Hirata, Spencer Golub, Mircea Dinescu…).
Aici, la Sibiu, piața se va intâlni cu produsul cultural, pentru că, fără această validare a pieței, putem noi să ne ascundem mult și bine in turnuri de fildeș și să considerăm că suntem geniali. (mai 2010)
Alex Mihai Stoenescu (foto 6)
Alex Mihai Stoenescu s-a nascut in 1953 si este istoric si scriitor.
Poporul român a intârziat sa se revolte chiar si atunci când traia de ani de zile foarte greu. Tentativele românesti de revolta, la Brasov, la Iasi, gesturile Doinei Cornea, au ramas fara ecou la populatie. Chiar si la Timisoara, intre 16 si 20 decembrie, micul grup de revolutionari autentici si diversionisti a ramas izolat, in timp de populatia orasului se ducea la serviciu, la cumparaturi etc., ba mai si dadea telefoane pe la Militie cerandu-i sa puna ordine in strada. Evenimentul care se numeste cu un termen colocvial Revolutie a fost initiat de URSS si s-a sprijinit fundamental pe instigarea populatiei la revolta; prima si cea mai importanta reactie la aceasta operatie a fost lovitura militara data de gen. Stanculescu in dimineata de 22 decembrie, iar a doua a fost tradarea lui Ceausescu de catre Securitate. A urmat revolta populara impotriva careia s-a lansat fenomenul terorist, organizat de ofiterii superiori si generalii din MStM vinovati de mortii de dinainte. A venit la putere grupul sprijinit de URSS, pentru ca asa era intelegerea internationala. Enuntul ca Timisoara s-a eliberat, ca România s-a eliberat, ca a scapat de comunism si ca a trecut la democratie este o fantezie, bine folosita in anii care au urmat in batalia politica. (ianuarie 2010)