În cei aproape 11 de ani de existență, Ziarul de Duminică a găzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare (print sau internet) dialoguri cu personalități pregnante, din varii domenii, ale României contemporane și nu numai. Cuvintele acestora, rostite la invitația redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene și se constituie într-un “îndreptar” pentru corecta înțelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere de re-lectură esențializată a unor segmente relevante din dialogurile publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmația de mai sus și se constituie într-un (sperăm) util și necesar recurs la memorie. (Z.D.)
Florin Codre (foto 1)
În actuala Piață a Revoluției, a fost inaugurată, pe amplasamentul de odinioară, o ecvestră a Regelui Carol I. Autor: sculptorul român Florin Codre.
Între birocrație și calitatea artistică a unei opere există o interdependență. În cazul acestui monument vorbim despre trei ani, din care artistului i-a fost dedicat un an. Asta pentru că încă mai sunt de rezolvat o seamă de anomalii administrative, anomalii generate de lipsa de experiență a factorilor administrativi în abordarea unei opere de artă. Avem legi și regulamente clare pentru străzi, pentru borduri, pentru panouri etc. O operă de artă presupune însă o înțelegere și o abordare superioare, presupune asumarea unei aventuri, a unui pionierat, a unei expediții extreme. Într-o asemenea întreprindere, neprevăzutul te acompaniază de la un capăt la altul. Deocamdată, în abordarea monumentului de for public, factorii administrativi sunt, fatalmente, tributari lipsei de experiență. Cred că, în timp, se va rezolva și această problemă.
Nu sunt de acord cu demolarea niciunei statui. Nici monumentul lui Lenin nu trebuia dărâmat!
Esteticul nu este niciodată deasupra adevărului. Uite (fac o comparație între fapte, nu între personaje, să fiu bine înțeles!), în Afganistan, la vremea când talibanii se aflau la putere, aceștia au dinamitat statui ale lui Buddha care erau acolo de 2.000 de ani. Ei au vrut să șteargă istoria. Noi n-ar trebui să ne purtăm ca talibanii. La fel, găsesc că toate statuile dărâmate de comuniști ar trebui redate orașului – fără ele, Bucureștiul este fals. Noi ne mirăm că nu ne ia nimeni în serios, dar suntem risipitori cu propria noastră memorie, cu propria noastră istorie, cu propria noastră identitate. (noiembrie 2010)
Bogdan Onac (foto 2)
Speologul Bogdan Onac este profesor la Facultatea de Geologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat, sub semnătură proprie sau în colaborare, 9 cărți și a semnat aproape 100 de articole în reviste de specialitate din întreaga lume.
Previziunile omenirii sunt sumbre. Și iată de ce: dacă acum 81.000 de ani nu a existat nici un factor antropogen care să contribuie la descompunerea rapidă a imenselor calote glaciare, și totuși acest fenomen s-a petrecut, acum, în condițiile încălzirii globale sunt și mai mari șansele să vedem repetat un asemenea fenomen, o treime din populația globului putând fi afectată. Vedem cu ochii noștri cum calota din Groenlanda se micșorează, că în Antarctica s-a înregistrat recent recordul de temperatură ridicată (-50 de grade, în condițiile în care până acum media anuala era în jur de de -70 de grade). Acesta este un serios semnal de alarmă pentru zonele costiere (în America – Louisiana, Missisippi, Texas, Florida, apoi majoritatea insulelor din Atlantic și Pacific, iar în Europa – litoralul Țărilor de Jos). Este bine să fim avertizați că procesele de inundare se pot produce mult mai repede decât se credea până acum, că descompunerea unei calote glaciare poate avea loc pe parcursul a numai două generații. (iulie 2010)
Dan Vidrașcu (foto 3)
Născut la 6 decembrie 1978, la Chisinău, în Republica Moldova, Dan Vidrașcu a urmat între 2000 și 2004 Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității din București. Din 1998 este director general al Editurii Litera.
Se citește mai puțin, e absolut evident. Cartea e concurată de alte medii care pot fi surse de informare sau distracție. Cred însă că există o strânsă legătură între existența cărților și cea a omenirii în general – le vom avea aproape atâta timp cât vom exista. Noile formate vor stimula, de asemenea, vânzările; prețurile mai mici, pe de o parte (Amazonul încearcă să impună prețul de 9,9 USD pentru marea majoritate a titlurilor electronice, spre indignarea unor mari edituri americane cu care se poartă negocieri aprinse de peste un an de zile), și accesibilitatea cărților aflate permanent la doar câteva click-uri distanță vor ajuta piața editorială. (octombrie 2010)
Ioan Groșan (foto 4)
La începutul anului 2010, prozatorului Ioan Groșan i-a apărut “Un om din Est”, Editura Tracus Arte, un volum așteptat atât de cititorii scriitorului, cât și de cunoscuții săi.
E greu să explici unor copii ce-au trăit părinții în perioadele de restriște ale istoriei, sub vreo “trei dictaturi”, vorba lui Pătrășcanu. Da, e foarte greu, aproape imposibil. La căderea comunismului, fiicele mele aveau 4, respectiv 3 ani. Cum să le lămuresc eu cum era în ultimii ani ai lui Ceaușescu, când a face rost pentru ele de laptele “Humana” însemna o adevărată aventură, antrenând un întreg sistem de relații, “pile”, un adevărat “lanț al slăbiciunilor” și compromisurilor? Chiar înțelegând ce s-a întâmplat, cel mult ar zâmbi. Nici eu n-am înțeles decât târziu ce-a însemnat “obsedantul deceniu” șase, deși, copil fiind, l-am traversat. Dar au avut grijă părinții mei să nu-mi dau seama ce se petrece, de fapt, în jur, m-au protejat. Iar când mi-a povestit bunicul din partea mamei cum a fost în penitenciarele de la Canal, mie nu mi s-a părut a fi o “realitate”, ci doar un subiect bun pentru o povestire, o nuvelă etc.
Există acea aserțiune celebră (și perfect adevărată) care spune că un popor care nu-și cunoaște istoria (se subînțelege: tragică, dramatică) riscă s-o repete. Uite că și noi mai că suntem pe cale s-o repetăm, dacă ne gândim la tendințele dictatoriale din ultimul timp ale unei anumite persoane… Iar ficțiunea artistică are un rol fundamental în acest necesar, perpetuu “memento”. Și nu pot decât să mă bucur că, de pildă, cea mai penetrantă formă de conștientizare a pericolelor care ne pândesc – mă refer la filmul artistic -, prin nou val de regizori români, aduce în atenția tinerilor de azi ce s-a trăit în vremea dictaturii. Poate că noi, prozatorii, am rămas datori la acest capitol. Dar timp pentru a-l umple încă mai este. (octombrie 2010)
Radu Mihăileanu (foto 5)
Când s-a lansat în România, la filmul “Concertul” al lui Radu Mihăileanu, sala a fost plină. Probabil că jumătate nu auzise până atunci de regizor; cam un sfert credea că a venit să vadă un film in limba română; iar restul rătăciților vorbeau despre cât de plictisitoare sunt filmele franțuzești.
Intotdeauna când mă intorc in România mă lovesc de problema timpului. Aș vrea să am suficient timp să imi văd toți prietenii, toată familia și chiar să am puțin timp să mă plimb. Asta imi place mie să fac când mă intorc in țară, să mă plimb pe străzi, eu cu mine, să privesc in jur, să știu că nu am altceva de făcut decât să umblu!
Nu e bine să te aștepți vreodată ca un film să meargă. Noi facem filmul pe care il vrem, cum il vrem! Visăm după aceea, visăm, da, pentru că facem filme pentru public, nu facem filme pentru noi inșine sau pentru familie! Dar, după aia, filmul e o magie si o surpriză continuă! Nici nu știm dacă actorul se scoală dimineața bine sau nu, dacă va fi bine la scenă, dacă noi vom avea inspiratie… Din fericire, in România a fost atât de bine primit de public! Dar și in lumea intreagă este foarte apreciat, de exemplu in Japonia, deja publicul i-a acordat un mare premiu la un festival. Și am văzut acolo japonezii plângând, ei, care niciodată nu vor să iși arate emoțiile! Deci este o poveste nemaipomenită! Și in Romania, e-mailurile care mi se trimit sau chat-urile pe Internet sunt incredibile!
Am spus, de mai multe ori, că actorii români sunt cei mai buni din lume! Bine, am gustat acum, un pic, și actorii ruși, care nu-s răi nici ei! Dar venim cam de la aceeași școală! Bine, in România, avem un mic avantaj, că venim și de la școala rusească, adică de la școala rusească poloneză din est, care erau unele dintre școlile cele mai puternice de teatru, dar suntem și latini, adică ne-am inspirat și destul de mult de la italieni, de la Comedia del Arte și de la Moliere, deci avem o școală foarte puternică! Se vede, când lucrăm cu actorii români: avem foarte puțin de apăsat pe niște mici butonașe acolo! Deci direcția de actor din partea unui regizor este foarte micuță in cazul actorilor români, că ei știu totul dinainte și ne oferă posibilități incredibile și foarte subtile! Ceea ce e câteodată mai greu cu unii actori din Vest, unde școala e, din păcate, mai simpluță! In România sunt o groază de actori cu care am lucrat și care sunt nemaipomeniți: Vlad Ivanov, care e un geniu și care, intre noi, e cel mai mare dansator din lume, ceea ce nu se știe – dacă vă duceți cu el la ceaiuri sau in discotecă, ăsta dansează tot! Mare actor, mare, poate face orice! Deci in “4, 3, 2” e incredibil de rău, la mine face comedie, la Corneliu (Porumboiu, n.r.) face intre cele două – e imens! Poate unul dintre cei mai mari in România de azi! Răzvan Vasilescu este un geniu, Mișu Călin, Luminița (Gheorghiu, n.r.) e incredibilă, Maia Morgenstern, sunt o groază! Pe timpuri, cu Beligan am lucrat, Morar era incredibil, Dinică, incredibil! Maria Dinulescu e incredibilă, fata asta va fi una dintre cele mai bune actrițe din lume! Are energie, are subtilitate, are tot! Imi cer iertare, dar pe actorii tineri, din telenovele, nu prea ii știu. Nu inseamnă că telenovela e vulgară sau că trebuie privită cu un ochi mai desconsiderator. Sunt sigur, ca peste tot in lume, că uneori unii mari actori debutează in telenovele!
Se zice că sunt un dictator, pe undeva! Adică știu ce vreau și până nu-l obțin, nu mă las! Dar nu mă las cu duioșie, când se poate! Când nu se poate, trebuie să pun o mănușă de piele intr-o mână mai tandră! Bineințeles, incerc intâi totul prin discuții, prin duioșie, prin idei intelectuale. Regizorul este, totuși, un căpitan de vapor care trebuie să ducă trupa și psihologic, și tehnic! Dar dacă intr-o situație ne rămâne jumătate de oră de filmare și avem trei cadre foarte importante de făcut iar unii dorm, trebuie să ii trezesc: ăsta e destinul! Niciodată insă nu cred că un film este mai important decât o viață! Asta e limita pe care o am in creierul meu: niciodată nu voi incerca să manipulez un actor in acest fel sau să ii cer ca viața lui să fie in primejdie! Au fost, totuși, momente de sublim, unde te intrebi, psihologic, dacă ai dreptul să impingi actorul mai departe, să il manipulezi ca să scoți tot ce e mai bun din el! Și iți răspunzi că da, că trebuie să faci asta! De exemplu, cu Melanie Laurent, la “Concertul”, in scena din concert, de la sfârșit, a trebuit să o imping un pic mai departe, ca miracolul să existe in ochii ei! Și aici am trișat un pic: convenția era ca la fiecare 30 de secunde să dau stop la cameră, să tai, pentru ca ea să iși aducă aminte mișcările de la vioară și interpretarea melodiei. Insă, văzând că știa foarte bine să cânte la vioară, am intrebat-o pe profesoara ei: “Crezi că știe, dacă nu tai timp de șase-opt minute, să cânte in continuare, fără să ii spunem că vom face asta?” Pentru că știam că muzica avea să o incarce mai mult – tăind la fiecare 30 de secunde, prea revenea pe pământ și se vedea asta. Adică nu putea să zboare așa cum voiam eu să zboare, să se inalțe! Și știam că muzica o va inălța, dacă va uita că trebuie să spunem “Stop!” la fiecare 30 de secunde. Așa că am făcut acest experiment: in primul rând nu am tăiat timp de vreo șase-opt minute; iar in al doilea rând, inainte de a spune “Acțiune!” i-am zis o chestie secretă, intre noi doi, la ureche, despre care știam că o să o emoționeze și o s-o destabilizeze in bunul sens al cuvântului. Și a fost sublim! După opt minute, când am tăiat, Melanie aproape că a căzut, și-a pierdut firea, bineințeles am prins-o in brațe și am auzit-o spunând că niciodată nu a trăit o asemenea transă de fericire! Mi-a spus că și-a pierdut conștiința, nu știa unde era, era ca un drog puternic, unde muzica, actorii, spectatorii, orchestra, plus ce i-am spus eu inainte, toate acestea au invăluit-o, au innebunit-o! Iar ceea ce a apărut pe ecran a fost suma tuturor acestor elemente. Știam că, așa cum se spune in engleză, eram “borderline”, că mergeam pe o muchie de cuțit, că s-ar putea să o destabilizez prost. Dar o urmăream! Până la urmă, asta este responsabilitatea regizorului, eu aveam ochii pe ea și știam că, dacă se duce intr-un nivel rău, trebuie să tai și să o salvez! (mai 2010)
Stan Stoica (foto 6)
Stan Stoica (n. 1975) este licențiat al Facultății de Istorie, Universitatea București (1997), și doctorand al aceleiași instituții. Profesor de istorie. Colaborator al Facultății de Științe Politice din cadrul Universității București.
Dacă analizăm comparativ atmosfera publică din țările est-europene aflate în tranziție, constatăm că în România au fost cele mai radicale manifestări, cele mai vehemente contestări ale legitimității Puterii, cele mai numeroase conflicte (sociale, interetnice, politice), iar asta nu doar din cauza urmelor lăsate de comunism, ci și a frustrărilor legate de Revoluție. Rănile sunt încă vii, de vreme ce anul acesta, la comemorarea a 20 de ani de la mineriada din 13-15 iunie 1990, s-a strigat “Iliescu judecat, pentru sângele vărsat!”, în fața casei sale.
Istoricii sunt invitați foarte rar să-și exprime părerea despre prezent sau despre trecutul recent. Ei nu au limbajul colorat al jurnaliștilor, nu au verva analiștilor politici, sunt prea prudenți… nu fac audiență! Dar cred că, prin lucrările pe care le publică despre istoria recentă, istoricii pot contribui foarte mult la o înțelegere mai echilibrată și la o acceptare mai ușoară a prezentului. Dacă un politician, un jurnalist, un analist spune despre actuala criză că este vina nu știu cărui politician sau partid sau guvern, un istoric va spune că astfel de crize economice se succed cu o anumită ritmicitate în istorie, că ele au cauze mai profunde, că există conexiuni complexe la nivel intenațional care le globalizează, că au o durată de cel puțin trei ani și consecințe pe termen lung etc.
Corupția este o adevărată tradiție, iar noi ținem la tradiții, nu? De fapt, nu este doar o tradiție a noastră, deoarece corupția este unul dintre firele roșii ale istoriei, care traversează toate epocile și toate culturile. Doar în unele societăți de astăzi, foarte rafinate, corupția e aproape inexistentă. La noi, regimul fanariot este un punct obligatoriu de reper, deoarece s-a creat un adevărat sistem de spoliere a țării, în folosul unui grup foarte restrâns. Relevant este și faptul că abia în perioada regulamentelor organice s-a diferențiat “visteria țării” de vistieria personală a domnului. Mergând mai departe, în perioada interbelică, aș menționa acea întrevedere între regele Carol al II-lea și un grup de industriași care i-au dăruit harta României în relief, făcută din aur, iar regele a făcut observația că “munții patriei sunt de fapt mai înalți”. În perioada de tranziție, corupția a avut specificul ei, dat de trecerea de la economia de stat la cea capitalistă, de absența unor instituții funcționale care să lupte împotriva ei, de “foamea” de capital a întreprinzătorilor români, de menținerea structurilor fostei Securități. Situația este bine caracterizată de sintagmele “miliardari de carton”, “capitalism de cumetrie”, “corupția fără corupți” sau “corb la corb nu-și scoate ochii”. (septembrie 2010)