Am vrea să fim crezuți. Am vrea să fim luați în serios. Am vrea
– în special – să iasă bani. Bani făcuți de alții. Să vină ăia din
țările alea ale lor și să lase banu’ aici. Dar cum s-ar putea
întâmpla asta, când primii care nu ne cred și nu ne iau în serios
și n-ar da nici un ban pe noi suntem chiar noi înșine?
Am redescoperit asta – nu-i o noutate, firește – stând la un stop
și uitându-mă la plăcuța pe care sunt scrise instrucțiunile, căci
era un stop care poate fi acționat de pietoni. S-o fi gândit
cineva, vreodată, cineva din administrația locală sau centrală, că
– dacă am lua pe bune în calcul posibilele venituri din turism – ar
trebui ca orice indicație stradală să fie și într-o limbă de
circulație internațională?
Reclamele, da! Multe dintre ele par gândite exclusiv pentru
vorbitorii de engleză și am intrat în magazine în care TOTUL e în
această limbă, exceptând bizari hibrizi de genul “La toate
produsele din in, 20% off”. Of! În rest, însă, vorbim doar noi cu
noi, cine nu-nțelege moș-barză-viezure să fie sănătos, ce naiba a
mai venit pe-aici?
Nu este, evident, o problemă de bani. Inscripțiile dedicate
musafirilor ar costa mai puțin (și ar fi mai simplu de făcut) decât
ciudățeniile alea enorme pictate pe trotuare, care ne îndeamnă să
traversăm pe la traversare… Este o problemă de gândire. Pur și
simplu nu ne putem gândi că Bucureștiul, de pildă, ar putea fi o
destinație turistică. De câte ori v-ați întâlnit cu grupuri de
turiști aflați într-un tur al orașului? Sigur, e foarte ușor să
spui: Cine să vină, nene, în nebunia asta, să dea-n gropi și să
stea cu orele la stopuri? Nu, nu din cauza asta nu vin, ci pentru
că nu-i invităm, nu-i atragem, și asta din cauză că nici măcar nu
ne dă prin minte. Se face turism în cele mai amărâte zone din lume
și în cele mai grele condiții de deșert, gheață, altitudine etc.
Oamenii sunt curioși și dispuși la experiențe. Totul e să
vrei.
Dacă am putea crede în noi, în ceea ce avem, în ceea ce suntem în
stare (nu vi se pare ciudat că români care trag mâța de coadă în
țară devin repede prosperi o dată ajunși “afară”?), am putea trăi
binișor numai din turism, industria auto și agricultură, toate
celelalte activități fiind opționale.
TUDOR CÂLIN ZAROJANU (n.1956) a absolvit secția de Informatică a Facultății de Matematică, Universitatea București, cu lucrarea de licență “O privire matematică asupra piesei «Romeo și Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul și în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenție de știri, radio, TV. A debutat editorial cu volmul de proză scurtă “Viața ca troleibuz” (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia “Viața lui Corneliu Coposu” (1996, ediția a doua 2005), romanele “Reluare cu încetinitorul” (1997) și “Sfârșitul lumii” (2005), culegerea de proză scurtă “Copiii asfaltului” (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul talkshow-ului “În spatele ușilor deschise”, și este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, al revistei Flacăra și al Radio România Cultural.