Ludwig Laher s-a nascut in 1955 la Linz (Austria), este scriitor liber-profesionist, doctor in litere si se exprima deopotriva ca poet, romancier, eseist, autor de piese pentru radio si scenarii de film. Printre ultimele carti publicate se numara romanele “Wolfgang Amadeus junior: Mozart Sohn sein” (“Wolfgang Amadeus junior: sa fii fiul lui Mozart”, 1999), “Herzfleischentartung” (“Degenerarea carnii inimii”, 2001), “Aufgeklappt” (“Deschis”, 2003) si volumul de poezie “feuerstunde” (“ora focului”, 2003). A fost membru in Comitetul Executiv al Consiliului European al Artistilor, ECA, din 1999 si vicepresedinte al organizatiei din 2001. Acest interviu a fost realizat in timpul participarii sale la lucrarile Conferintei Anuale si ale Adunarii Generale ECA la Bucuresti (5-8 septembrie 2003).





– Este Consiliul European al Artistilor mai mult decat doar un alt forum de dezbatere intelectuala?



– Consiliul European al Artistilor (ECA) este o organizatie “umbrela” reprezentand consilii sau asociatii interdisciplinare ale artistilor din 23 de tari europene, din Portugalia pana in Georgia, plus Malta, cel de-al 24-lea membru, acceptat la Adunarea Generala de aici, din Bucuresti. Scopul nostru nu este atat dezbaterea intelectuala, cu toate ca organizam o conferinta cu acest scop, in acelasi timp cu congresul anual. ECA pune pe primul plan pozitia artistului intr-o lume aflata in schimbare rapida. Globalizarea si intergrarea europeana sunt un dat real, indiferent ca un artist, ca persoana, le aproba sau le respinge. Productia si serviciile artistice reprezinta cifre economice importante in vremurile pe care le traim; de exemplu, in Statele Unite, doar tranzactiile cu arme le intrec. Vorbim de o cifra anuala de afaceri de 100 de miliarde de dolari, daca ne referim la sectorul audiovizual (filme, televiziune, CD-uri, multimedia etc.), dar putem vorbi in acelasi timp de artistul independent, de avangarda, distantat de orice interes comercial.



– Puteti sa ne oferiti niste exemple din care sa intelegem mai bine munca dumneavoastra?



– Arta are nevoie de lobby. La nivel global si european, cei care iau decizii trebuie sa se confrunte cu pozitia artistilor. ECA are o voce, probabil una slaba, trebuie sa recunosc, in comparatie cu a companiilor care cheltuiesc cat cheltuiesc ca sa aiba lobisti buni. Sa incepem cu un exemplu recent: in primavara au avut loc primele audieri in Parlamentul European privitoare la industriile culturale. Parlamentarilor li se spusese care este pozitia Comisiei Europene: 1. Industriile culturale sunt o afacere, o afacere mare. 2. Regulile liberului-schimb trebuie aplicate si la industriile culturale: inalte standarde de productivitate si competitie. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, diversificata productie de carte, subventionata de stat, din Scandinavia ramane in urma fara nici o speranta, de aceea intr-o lume libera gustul maselor trebuie sa decida dezvoltarea artelor. Intr-un astfel de mediu, este necesara o organizatie precum ECA pentru a prezenta documente de pozitie care sa le aminteasca politicienilor de calea de mijloc intre dictatura economica si dictatura obedientei politice, de principiul general acceptat al subsidiaritatii in chestiunile culturale, de angajamentul pe care si l-au asumat fata de diversitatea culturala in discursurile lor “populare”.



– Asa cum ati mentionat, subsidiaritatea culturala este garantata de Uniunea Europeana. Asadar, va mai putea Romania sa decida asupra politicilor si infrastructurii culturale, dupa ce va adera la UE, tot asa ca Suedia sau Spania? Este intr-adevar nevoie de ECA, n-ar fi oare suficient daca asociatiile nationale ale artistilor ar negocia cu guvernele respective?



– Teoretic asa ar fi. Dar este evident ca suntem prinsi in capcana principiului subsidiaritatii. Cu totii am auzit astfel de discutii: Ce conteaza mai mult? Libertatea artei, ori, sa spunem, integritatea anumitor indivizi ferm portretizati intr-un roman? Libertatea artei, ori simbolurile unei comunitati religioase comentate sau ridiculizate intr-o pictura, o sculptura, un film video? Acum, Uniunea Europeana a decis ca este mai importanta competitia decat arta. Cu alte cuvinte, daca regulile competitiei sunt incalcate, atunci, in tarile membre, trebuie schimbate legile artei. Dar o limitare a finantarii filmului national la 50% ar putea sa insemne sfarsitul productiei nationale de film, abolirea preturilor fixe la carti ar putea sa insemne sfarsitul productiei diversificate de carte, accesul egal la subventia publica al tuturor membrilor Organizatiei Mondiale a Comertului care semneaza Acordul General pentru Tarife si Comert ar putea sa insemne supravietuirea darwinista a celui mai adaptat si nu neaparat a celui mai inventiv, desigur nu a celui mai sensibil, care produce in si pentru o anumita regiune, cu traditii culturale ce nu pot fi puse sub eticheta “satului global”. Nu ma intelegeti gresit, diversitatea culturala nu este doar o alta palarie pentru provincialism, pentru ca macdonaldizarea globala poate fi tot asa de bine vazuta ca provincializare globala. Global si local nu sunt sub nici o forma indicatori pentru provincial sau cosmopolitan.



– Asadar, ECA trebuie permanent sa apere si sa refuze?



– Deloc. In primul rand, integrarea europeana si globalizarea constituie noi pericole, dar in acelasi timp si noi oportunitati. ECA, de exemplu, isi sprijina membrii in batalia dusa de ei pentru a imbunatati legislatia nationala acolo unde directivele europene care trebuie adoptate au usi deschise. Ganditi-va la directiva privind drepturile de proprietate intelectuala sau la cea referitoare la libertatea de circulatie. Desigur, schimburile bilaterale intre organizatiile membre pot fi foarte utile in astfel de chestiuni. Ceea ce este standard intr-o tara este inca utopie in alta. In al doilea rand, impreuna cu cativa parlamentari luptam si pentru alte imbunatatiri de care sa beneficieze artistii intr-o Europa largita. Ganditi-va la armonizarea legilor privind impozitarea, la standardele comune pentru educatia artistilor si profilul profesional.



– Cum ati raspunde daca cineva v-ar reprosa ca, din artisti, ati devenit functionari si birocrati?



– Trebuie sa recunosc ca exista un anumit risc, dar in cei patru ani cat am functionat in Comitetul Executiv al ECA am publicat trei romane care au avut destul succes si un volum de poezie. Am dedicat ceva din timpul meu telului comun, dar n-am incetat sa fiu un artist creator.



– Solidaritatea pare anacronica intr-o lume neoliberala. Cum face fata ECA acestei probleme?



– Sunt atatea traditii diferite ale asociatiilor artistilor din Europa. Sunt artisti creatori si interpreti, profesionisti si semiprofesionisti, unele asociatii sunt mai legate de sindicate, altele formeaza adevarate camere de cultura, unele sunt excelent structurate si influente, altele abia daca au supravietuit din cauza lipsei de bani si de implicare. Dar alternativa nu exista: daca noi nu vorbim pentru noi insine, nimeni altcineva n-o va face. ECA trebuie sa convinga prin diversitate si interdisciplinaritate.