Carevasăzică, toată politica românească s-a proptit într-o întrebare care ar putea fi considerată superficială, dar nu este deloc: câți români mai sunt prin România?
Câți tineri, câți bătrâni, câți pensionari (eventual câți speciali și cât consumă din buget), câți salariați, care este repartiția salariilor lor – poți să ai pretenții să mai întrebi așa ceva dacă ei nici oamenii, unul câte unul, care pe unde o fi, nu știu să îi mai numere?
Am scris într-o opinie din 2007 (extrase mai jos), când boom-ul economic părea de neoprit și puțini își imaginau că în doar un an și jumătate România va fi în genunchi la FMI după un împrumut de 1.000 de euro pentru fiecare din cetățenii săi (pentru un sfert din ei acesta fiind venitul anual), cât de în urmă este statul român în ceea ce privește cunoașterea cetățenilor săi și a activității lor.
România și-a dublat veniturile la buget (și cheltuielile) între 2004 și 2008, banii au curs, dar unde? Cine să spună, dacă Statistica este Cenușăreasa instituțiilor statului?
Bogăția unei administrații sunt datele. Dacă nu ai date, poți să pui mâine închis pe România. Resurse, arhive istorice, cetățeni, animale vii, suprafață irigată, consum de medicamente, număr de firme – nu poți nici să deschizi gura în nicio ședință dintr-un secretariat dacă nu le ai, dar într-o ședință de guvern.
La acest capitol oamenii noștri sunt nuli. Vă imaginați că nici măcar nu au noțiunile de ieșiri și intrări într-o bază de date privind numărul de contracte de muncă, de exemplu, după cum o dovedea fostul premier Emil Boc când anunța cu emfază că s-au semnat după introducerea noului Cod al muncii 6 milioane de contracte. Dar nu spunea că în același interval 7 milioane erau desființate și stocul scădea cu un milion de contracte.
Este bine, măcar începem din clasa întâi cu statisticile – câți români mai sunt în România.
Cum să răzbată România, să dezvolte jucători de business regionali sau de ce nu globali, să aibă ținte de transformare dacă oamenii care o conduc nu au habar (și nici nu îi interesează de fapt, pentru că sunt ocupați zi de zi să folosească poziția publică în propriul avantaj) câți români sunt, câți lucrează și ce produc ei.
În ultima dezbatere electorală înainte de alegerile prezidențiale din Franța, Francois Hollande și Nicolas Sarkozy nu s-au bătut în dezvăluiri despre vizite la infractori, având alături clarvăzători, ci în cifre: cât aduce la buget noua taxă de 75% pe venit propusă de Hollande, cât de benefică a fost reducerea TVA la restaurante a lui Sarkozy. S-au rostologolit datele pe câmpul de luptă electoral trei ore.
Atunci s-a văzut diferența între oameni cărora le pasă de cetățenii pe care îi conduc, au date despre ei și fac scenarii pentru programele lor și o țară de lumea a treia, condusă din butoanele de la telecomandă.
Punct de vedere publicat în 2007
“Din Guvernul Romaniei lipseste un ministru: presedintele Institutului National de Statistica.
Politicile guvernamentale, legile, deciziile de zi cu zi ale echipelor de conducere din ministere, toate ar trebui sa se bazeze pe informatiile de la Statistica.
Fiecare sedinta de guvern nu poate sa inceapa fara analiza ultimelor date aparute: demografice, economice, despre infrastructura, despre evolutia salariilor, despre evolutia pretului locuintelor, despre numarul de noi locuri de munca aparute.
Autoritatile duc o lipsa acuta de informatii, iar din aceasta cauza foarte multe decizii sunt corectate pe parcurs pentru ca nu sunt suficient de bine fundamentate.
(…)
Anuarul Statistic al Romaniei ar trebui sa fie Bibilia ministrilor. Acolo este munca lor.
In acest moment, infrastructura de IT din dotarea ministerelor si a administratiilor locale este subutilizata.
Datele din diverse institutii “nu lucreaza intre ele”.
Firmele si persoanele fizice ar trebui sa poata beneficia de un numar unic in relatia cu statul, astfel incat odata introdus acesta in sistem Ministerul Finantelor, Ministerul Sanatatii sau Ministerul Educatiei ar trebui sa poata identifica tot istoricul relatiei intre institutie si persoana fizica sau juridica respectiva.
Ministerul Finantelor este cel mai avansat in aceasta directie, in schimb in Ministerul Sanatatii si in cel al Educatiei, informatia este fragmentata si exploatata ineficient.
Casa Nationala de Asigurari de Sanatate ar trebui sa stie in orice moment ce medicamente compensate a cumparat o anumita persoana fizica in ultimul an, ce medici platiti de Casa a consultat sau in ce spitale a fost tratat. Actuala campanie de analize gratuite pentru populatie ar putea fi un inceput.
Un exemplu de baza de date functionala ale carei efecte benefice se vad in cresterea calitatii vietii populatiei este CEDAM, baza de date organizata de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor pentru identificarea masinilor fara raspundere civila auto.
Chiar daca a durat destul de mult pana a fost finalizata, CEDAM da acum posibilitatea romanilor sa iasa cu automobilul in Europa, fara sa mai fie opriti la granita pentru verificarea politei RCA, care dupa 1 ianuarie 2007 include si carte verde.
O mare problema este ca Educatia si Sanatatea nu au informatii de la institutiile private. Spitalele si clinicile private nu raporteaza ministerului datele privind nasterile, pacientii tratati sau operatiile efectuate. De asemenea, Ministerul Educatiei nu stie cati studenti sunt in facultatile private si la ce discipline.
Astfel, starea de sanatate sau nivelul de educatie al populatiei sunt apreciate gresit, iar politicile publice pentru imbunatatirea acestora pot fi prost dimensionate sau directionate
(…)
“Dati-mi un punct de sprijin si vor rastura Pamantul”, a spus Arhimede. Dati-mi o baza de date si voi schimba Romania, ar trebui sa spuna primul-ministru.”
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.