Exact acum o saptamana, Agentia SUA pentru Dezvoltare Internationala (USAID) a atribuit companiei americane Bechtel Group primul din cele opt contracte din prima faza a reconstructiei Irakului, in valoare de 34,6 milioane de dolari, cu perspectiva ca valoarea lucrarilor sa se ridice la circa 680 milioane de dolari in curs de un an si jumatate, Aâ”in functie de aprobarea Congresului SUA”. Contractul are in vedere lucrari de repunere in functiune a uzinelor de electricitate, a sistemului de distributie a energiei, a retelelor de apa si canalizare. Este cel mai important contract finantat din fonduri publice care a fost castigat pana acum in Irak si, dupa toate estimarile, va oferi Bechtel un cap de pod important pentru participarea in continuare la programul de reconstructie a Irakului, ale carui costuri totale s-ar putea apropia de o suta de miliarde de dolari.
Imediat dupa anuntarea stirii, in fata sediului Bechtel din San Francisco s-au strans multimi de demonstranti antirazboinici, cu lozinci de genul “Bechtel are mainile pline de sange” si sugestii ca razboiul din Irak a fost dus pentru petrol. Un angajat care n-a mai reusit sa intre in sediu din cauza manifestantilor a reactionat cu obida: “Inseamna ca noi am declansat razboiul, numai fiindca am obtinut contractul?”. Mai diplomat, purtatorul de cuvant al Bechtel, Jonathan Marshall, a replicat: “Nu vad de ce posibilitatea de a reconstrui scoli si spitale ar trebui sa fie considerata imorala sau o crima. Daca ne-am asumat astfel de lucrari, vom fi mandri sa imbunatatim viata si siguranta irakienilor”.
Protestul din strada a trecut, dar s-a mutat in locuri mai linistite. Comisia Europeana a anuntat marti, fara prea multe detalii, ca “va examina contractul” ca sa verifice daca e “conform cu reglementarile comertului international” – stire care a fost pusa in legatura imediat de analisti cu nemultumirea firmelor europene, cu precadere a celor britanice, fata de faptul ca USAID a invitat exclusiv firme americane sa concureze pentru reconstructia Irakului. Afirmatiile Bechtel dupa care va fi loc destul si pentru altii, fiindca va angaja ca subcontractori companii mai mici, poate chiar irakiene, n-au consolat pe nimeni.
Pe de alta parte, ziarele americane au inceput sa dezgroape “dosarul” Bechtel, ca si al celorlalte companii invitate, spre a ilustra ideea ca sansele cele mai mari de castig le au, inevitabil, firmele cu relatii in sfera politica – de la Halliburton, celebra pentru faptul ca actualul vicepresedinte al SUA, Dick Cheney, i-a fost director executiv, si pana la Fluor, printre directorii careia figureaza un fost sef al Agentiei Nationale pentru Securitate si un fost oficial al Armatei americane responsabil cu programele de aprovizionare pentru Pentagon.
Cea mai lunga lista cu VIP-uri
In ceea ce priveste Bechtel, teoria despre importanta legaturilor politice pare sa se confirme aici aproape didactic. Centrul pentru Politici Responsabile, o organizatie neguvernamentala care a studiat chestiunea donatiilor pentru campaniile electorale din SUA, a calculat ca firmele invitate acum de USAID au oferit in total, incepand din 1999, donatii in valoare de 2,8 milioane de dolari, cu precadere pentru Partidul Republican, iar dintre toate, Bechtel a dat cel mai mult, respectiv 1,3 milioane.
Tot Bechtel a dat cei mai multi politicieni si sefi de institutii guvernamentale: din randurile oficialilor companiei s-au recrutat un secretar de stat (George Shultz, presedinte al Bechtel inainte si dupa mandatul sau in administratia Reagan), un secretar al apararii (Caspar Weinberger, fost consilier la Bechtel), un secretar adjunct al energiei si inalt functionar la Comisia pentru Energie Atomica (Kenneth Davis, fost vicepresedinte al Bechtel pentru operatiunile de dezvoltare in domeniul energiei nucleare). Invers, o serie de demnitari guvernamentali au ajuns ulterior sa lucreze la Bechtel: doi fosti sefi ai Export-Import Bank (agentia care acorda credite guvernamentale pentru investitii in strainatate) – Henry Kearns si John Moore, trei fosti directori al CIA – John McCone, Richard Helms si Wiliam Casey, un fost emisar special al administratiei americane in Orientul Mijlociu – Philip Habib. Si ca sa demonstreze ca aceste figuri vegheaza eficient asupra evolutiei firmei, New York Times da exemplul unui articol publicat in Washington Post de George Shultz, in septembrie 2002. Sub titlul “Sa actionam acum, primejdia e aproape”, fostul secretar de stat argumenta: “Exista baze solide pentru actiune militara imediata impotriva lui Hussein si pentru un efort multilateral de reconstructie a Irakului dupa rasturnarea regimului acestuia”.
De altfel, in mandatul lui George W.Bush, relatia cu politicul apare inca mai evidenta: Jack Sheehan, unul din vicepresedintii Bechtel, responsabil cu operatiunile in domeniul petrolier si petrochimic, este un general in retragere al Marinei americane, membru al celebrului Consiliului pentru Politica de Aparare, organism consultativ pe langa Casa Alba care a avut un rol decisiv in conturarea strategiei SUA in Orientul Mijlociu. In fine, dar nu in cele din urma, actualul presedinte si CEO al Bechtel, Riley Bechtel, a fost numit chiar in luna februarie membru al Consiliului pentru Export, un alt organism consultativ al Casei Albe. Daca mai adaugam si faptul ca Riley Bechtel e stranepot de mason si membru in Comisia Trilaterala, faimoasa institutie oculta a elitei financiare americane, teoria conspiratiei are gata intrunite toate elementele.
Specializari: Golful si banii publici
Dincolo de astfel de liste cu nume si functii, toti analistii sunt insa de acord ca marile companii americane sunt in mod natural favorizate in cazul unor contracte de asemenea importanta precum cel din Irak. Firmele mici n-au experienta si nici forta cerute de proiecte de mare anvergura, iar daca licitatia ar fi fost extinsa pentru a cuprinde si firme straine sau firme mai mici, procesul de selectie ar fi durat prea mult in raport cu urgenta lucrarilor de reconstructie.
In schimb, companii ca Bechtel au o prezenta indelungata in Golf si au la activ numeroase colaborari la proiecte finantate din bani publici. Directorilor Bechtel le place sa povesteasca de faptul ca acum patruzeci de ani, dupa ce firma a realizat electrificarea orasului saudit Jeddah, locuitorii s-au obisnuit sa vorbeasca despre intrerupatoare in termenii “sa aprindem bechtelul”. De la sfarsitul anilor ’40, Bechtel a avut un rol esential in modernizarea Arabiei Saudite: a construit primele porturi comerciale si aeroporturi, prima rafinarie de petrol si prima conducta de export al petrolului, iar mai tarziu a ridicat un intreg oras industrial pe locul satului pescaresc Jubail, proiect cu care Bechtel se mandreste cu deosebire. Imediat dupa primul razboi din Golf, tot companiei Bechtel i-au fost atribuite lucrarile de stingere a incendiilor de la puturile petroliere din Kuweit.
In Irak, acelasi razboi a intrerupt Bechtel din lucrarile de constructie a unui complex petrochimic la sud de Bagdad, dupa ce, in deceniul anterior avusese sansa de a castiga un contract de un miliard de dolari pentru constructia unei conducte petroliere gigantice intre Irak si portul iordanian Aqaba. Institutul pentru Studii Politice, un institut american de cercetari, a publicat luna trecuta un studiu intitulat “Viziune asupra titeiului – Modul cum interesele in privinta petrolului au indepartat atentia guvernului american de la uzul armelor chimice de catre Saddam Hussein”, studiu care sustine teza lobby-ului american la cel mai inalt nivel (celebrele vizite facute lui Saddam Hussein in 1983 de catre actualul sef al Pentagonului, Donald Rumsfeld, pe atunci trimis special al SUA in Orientul Mijlociu) in sprijinul contractului de construire a conductei de catre Bechtel. Proiectul a cazut din cauza opozitiei lui Saddam, dar ideea de “pile” politice pentru Bechtel a ramas.
In privinta lucrarilor pe bani publici, reputatia Bechtel e destul de amestecata. In primul rand, compania a stiut sa profite de moda anilor ’50 si ’60 de a considera energia nucleara ca panaceu pentru crizele energetice: a construit primul reactor nuclear din lume pentru producerea energiei (Idaho, 1951), caruia i-au urmat majoritatea centralelor atomice construite in deceniile urmatoare pe teritoriul statelor americane. Acolo unde n-a mai fost nimic de construit in domeniu a ramas destul de curatat: tot Bechtel a fost angajata de guvern pentru lucrari de indepartare a deseurilor nucleare, atat la centralele atomice, cat si in locurile unde autoritatile facusera teste nucleare. Astfel de activitati, care in epoca au implicat inevitabil riscuri pentru sanatatea populatiei si a mediului, i-au atras companiei un renume extrem de prost, de poluator si de distrugator al mediului – renume care a urmarit Bechtel aproape oriunde, inclusiv cu ocazia deschiderii lucrarilor la o serie de mine din Papua, Australia sau din extremitatea nordica a Canadei.
In al doilea rand, e vorba de numeroasele lucrari de infrastructura urbana din SUA contractate de Bechtel, in special de metrouri si autostrazi. Ziarele din Boston si San Francisco au vorbit despre depasiri ale plafonului fixat initial pentru costul unor astfel de lucrari cu mai bine de un miliard de dolari, din cauza unor erori de conceptie sau a unor neglijente. Totusi, in SUA si in Occident, Bechtel e cunoscut in general drept un constructor competent, chemat deseori sa rezolve situatii dificile in termene extrem de scurte, asa cum a fost cazul cu tunelul feroviar de sub Canalul Manecii sau cu prelungirea metroului londonez pentru legatura cu Millenium Dome, cladirea construita in 1999 mcu ocazia sarbatorii mileniului.
A patra generatie
Actualmente, familia Bechtel a ajuns la a patra generatie, odata cu preluarea sefiei companiei de catre Riley Bechtel. Fondatorul dinastiei, Warren Bechtel, a incercat pe la 1900 sa faca afaceri ca fermier si n-a reusit, asa ca a inceput sa presteze lucrari de pregatire a terenurilor, cu un plug tras de magari, pentru constructia de cai ferate in Oklahoma. A reusit in deceniile urmatoare sa intre el insusi in afaceri de constructii si a reusit sa prinda mai multe contracte care i-au ridicat rapid cota, pana acolo incat firma sa a ajuns sa conduca, la inceputul anilor ’30, consortiul de sase firme care a construit Barajul Hoover peste raul Colorado, in Nevada – cea mai mare lucrare de amenajare hidroenergetica realizata vreodata pana atunci in lume.
Mai apoi, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Bechtel a construit nave pentru armata, ceea ce a fost probabil cea mai rentabila afacere pe care a realizat-o firma in toata istoria ei, atat din punct de vedere financiar, cat si din punctul de vedere al imaginii: a fost, practic, rampa de lansare a companiei in contractele cu statul.
Bechtel este la ora actuala una din cele mai puternice companii americane: daca ar fi listata la bursa, ar fi in fruntea topului Fortune 500, al celor mai performante firme. Nu e cazul insa: decenii de-a randul, Bechtel s-a tinut departe de cerintele de transparenta ale burselor, ceea ce a permis companiei sa nu fie hartuita de eventualii actionari la fiecare decizie mai buna sau mai rea pe care a luat-o. Majoritatea actiunilor au ramas in proprietatea familiei Bechtel, iar o parte din actiuni se afla in posesia directorilor companiei, sub clauza vanzarii lor catre companie in momentul cand un director pleaca sau se pensioneaza.
Daca grandoarea proiectelor la care a participat face din Bechtel un simbol al spiritului constructiv american, cultura corporatista a Bechtel pare intrucatva a lasa de dorit: firma a fost acuzata ca discrimineaza femeile, afro-americanii si chiar evreii (in conditiile in care partenerii de afaceri din tarile arabe au boicotat in diverse perioade produsele si mana de lucru de origine evreiasca). Cel mai tare a fost insa afectata imaginea Bechtel de intamplarea nefericita din 2000 din Bolivia, cand contractul prin care Bechtel a cumparat serviciile de distributie a apei din regiunea Cochabamba a fost reziliat in urma manifestatiilor de strada ale localnicilor nemultumiti de dublarea pretului apei. Manifestatiile s-au lasat cu un mort si cativa raniti, iar Bechtel a intentat un proces autoritatilor boliviene, cerand despagubiri de 25 de milioane de dolari pentru nerealizarea contractului.
Cazul e departe de a fi incheiat si e de asteptat ca disputele starnite de reconstructia Irakului sa-l readuca in atentia publicului, ca un argument in plus adus impotriva Bechtel de numerosii ei critici. De altfel, acestia par a nu cruta nimic in incercarea de a discredita compania, astfel incat e posibil ca pana la urma aglomerarea de acuzatii sa aiba efectul contrar si sa-i victimizeze pe cei de la Bechtel. Probabil ca Riley Bechtel ar putea sa justifice furia criticilor sai pur si simplu prin invidie. In fond, anul acesta, ca si in anii trecuti, Riley si tatal sau, Steven Bechtel Jr., figureaza din nou printre miliardarii consemnati de revista Forbes. El, cu 3,2 miliarde de dolari, tatal sau tot cu 3,2 miliarde.
Bechtel Group
Anul infiintarii: 1898
Fondator: Warren Bechtel
Sediu: San Francisco, California
Obiect de activitate: lucrari de proiectare, constructie si intretinere pentru infrastructura civila, militara, din domeniul energetic si al telecomunicatiilor; divizia Bechtel Enterprises investeste in proiecte de infrastructura si coordoneaza finantarea lor pentru clienti
Pozitie pe piata: una din cele mai mari firme de inginerie si constructii din lume, cu peste 19.000 de proiecte realizate in 140 de tari; cel mai mare contractor de proiecte de infrastructura din SUA
Portofoliu: Barajul Hoover din Nevada; Eurotunelul de sub Canalul Manecii; orasul industrial Jubail din Arabia Saudita; aeroportul international din Hong Kong
Presedinti, CEO: Warren Bechtel (1925-1933), Stephen Bechtel Sr. (1933-1960), Stephen Bechtel Jr. (1960-1989), Riley Bechtel (1989-)
Actionar majoritar (circa 40%): familia Bechtel
Vanzari (2002): 13,3 mld.dolari (in scadere cu 0,7% fata de 2001)
Numar de angajati: 44.470
Concurenta: Fluor, AMEC, Skanska