Recent, la Editura Fundamentos din Madrid, a aparut editia romano-spaniola a volumului Sclipiri si teatru de Eugene Ionesco. Talmacirea, notele si amplul studiu introductiv sunt semnate de Mariano Martin Rodriguez. Traducator la Comisia Europeana, Rodriguez este si autorul unei carti despre Teatrul francez in Madrid. 1918-1936, al altor eseuri despre teatrul modern in aria lingvistica romanica. A mai tradus in spaniola piesa Invierea de Lucian Blaga.
– Cand ati descoperit cultura romana?
– Primul contact cu literatura dvs. l-am realizat prin intermediul traducerilor, pe vremea cand studiam limbile si literaturile romanice la Universitatea din Madrid. Atunci nu puteam citi literatura romana in original, ci doar prin intermediul francezei si spaniolei. Din pacate, am gasit foarte putine traduceri. Prima dintre acestea a fost o antologie din poezia lui Eminescu in talmacirea lui Rafael Alberti si trebuie sa recunosc ca nu prea m-a incantat. Am cumparat apoi o antologie a teatrului contemporan din Romania, aparuta in Spania in 1972, care cuprindea piesele O scrisoare pierduta de Caragiale si Mesterul Manole de Lucian Blaga. Piesa lui Caragiale m-a incantat. In schimb, textul lui Blaga nu mi-a spus ceva special, mi s-a parut prea religios, cam repetitiv. Adevarul este ca l-am citit ca un lector inocent, fara sa cunosc poezia si filosofia lui Blaga. Peste ani, cand l-am recitit cunoscand mai bine opera sa, am inceput sa-l gust, iar acum sunt entuziasmat de teatrul blagian.
In 2000, Comisia Europeana ne-a solicitat si ne-a oferit posibilitatea de a invata limbile noilor state-membre. Romania fiind stat candidat, au fost organizate si cursuri de limba romana. In acel moment, am simtit mustrari de constiinta pentru faptul ca, desi studiasem limbile romanice, vorbeam, in afara de spaniola, franceza, italiana si portugheza, nu stiam nici un cuvant in romana. Asadar, am raspuns pozitiv ofertei Comisiei. Prima ora de romana a fost la Bruxelles, in septembrie 2000. M-am indragostit de aceasta limba din prima clipa. Mi-am dat seama ca este destul de dificil de invatat, dar mi s-a parut de o bogatie gramaticala imensa, avand toate dificultatile celorlalte limbi romanice la un loc. Deoarece doream sa invat limba in mod serios, am venit cam de doua ori pe an in Romania, de cele mai multe ori pe banii mei. Am calatorit de la Iasi la Timisoara si de la Baia Mare la Constanta, dar cel mai mult mi-au placut locurile si oamenii din Ardeal, in mod special din Cluj.
– Cum ati ajuns la scrierile lui Eugen Ionescu?
– Dupa cinci ani de invatare a limbii romane, am inceput sa traduc. Pe Eugen Ionescu l-am descoperit pe cand eram la Cluj. Am cumparat un volum aparut in 1990, o antologie a textelor sale literare romanesti. Aici am gasit si piesa Englezeste fara profesor (nu stiam atunci ca este un text incomplet, cenzurat). Mi-a placut si m-am gandit: de ce sa nu-l traduc ca pe un exercitiu de limba? In acel moment, nu-mi imaginam ce avea sa urmeze. Bineinteles ca doream sa si public talmacirea intr-o revista, nu din vanitate, ci pentru ca literatura romana sa fie mai bine cunoscuta, sa se stie ca Ionescu nu a fost numai scriitor francez, ci si roman. Dar trebuia sa obtin dreptul de traducere de la mostenitori. Asa am ajuns la fiica sa, doamna Marie-France Ionesco, care mi-a spus ca pentru tatal ei acest text nu era decat o ebosa la Cantareata cheala si ca ea nu doreste sa fie publicat, mai ales pentru ca nu este multumita de felul cum sunt gestionate drepturile de autor ale lui Eugen Ionescu in Romania. Am replicat si i-am spus ca nu sunt nici roman, nici francez si ca vreau doar ca acest text sa fie cunoscut in lumea hispanica. In cele din urma, mi-a dat acceptul sa public piesa, cu conditia sa nu fie reprezentata. Mai departe, totul a fost ca un bulgare de zapada. A inceput ca un proiect pentru o revista, a ajuns o carte si s-a terminat cu o descoperire senzationala de istorie literara, a unei opere integral inedita.
– A fost o simpla intamplare?
– Intr-un fel, da. Prin Comisia Europeana am revenit la Cluj, in cadrul programului Visiting Translators. Aici, i-am cunoscut pe profesorii Ion Pop, un mare specialist al avangardei romanesti si europene, si Ion Vartic, directorul Teatrului National din Cluj. De la ei am aflat ca la Londra se afla dactilograma originala a piesei si ca in revista clujeana Apostrof au aparut o serie de fabule absurde ale lui Ionesco sub numele de Sclipiri, care provin din aceeasi dactilograma. Mi-au aratat un xerox al piesei in varianta londoneza si mi-am dat seama imediat ca textul era mai amplu decat cel care circula oficial si pe care il tradusesem. Atunci am banuit ca ma aflam in fata textului integral al piesei. Cat despre Sclipiri, cred ca nu sunt multe texte literare avangardiste atat de interesante. Fabule avangardiste sunt putine in Europa, doar cele ionesciene si cele ale conationalului meu Cado Emilio Gadda, care au multe elemente comune, inclusiv faptul ca sunt scrise in aceeasi perioada. In situatia nou-creata, m-am gandit ca o revista ofera o difuzare, totusi, limitata a unor texte inedite de asemenea importanta. De aceea, am cautat si am gasit o editura spaniola, Fundamentos, dispusa sa tipareasca un volum. Am primit si acordul doamnei Ionesco si am plecat imediat la Londra, la King’s College, unde se afla dactilograma originala. Aici am fost pus in fata unui fel de geamantan cu toate documentele ionesciene, in care am descoperit textul dactilografiat, pe un singur top de hartie, cu aceeasi masina de scris. Cel mai important este ca aceasta dactilograma includea si alte Sclipiri, de care nimeni nu stia pana atunci, o postfata, precum si un cuprins care dovedeste ca Ionescu scrisese o opera unitara, constituita dintr-o parte narativa si una dramatica. In acel moment am inteles ca ma aflam in fata unei lucrari inedite, ultimul text literar scris in limba romana de Eugen Ionesco, pe care el incercase de mai multe ori sa-l publice in tara, fara succes, in anii ’46-’47. Intr-o scrisoare trimisa lui Tudor Vianu, spunea disperat ca, in conditiile in care in Romania nu mai poate sa publice, va fi nevoit sa se traduca pe el insusi in franceza. Ceea ce a si facut: a tradus acest ansamblu, a contopit Sclipirile si Englezeste fara profesor si a rezultat Cantareata cheala. Ceea ce a adaugat au fost scenele cu pompierul care cita traducerea proprie a Sclipirilor. Am citit, ulterior, la Biblioteca Academiei din Bucuresti jurnalul lui Petru Comarnescu si am vazut ca si el se aflase in posesia acestui text, pe care il considera o opera unitara, nu un ansamblu intamplator.
– Cum a ajuns dactilograma la Londra?
– Nu exista nici o marturie in acest sens. Dupa parerea mea, prietenul sau, Oscar Lemnaru, o trimisese lui Miron Grindea la Londra, unde acesta avea o revista cu circulatie internationala. In sprijinul acestei ipoteze vine si faptul ca Ionescu a afirmat prin anii ’70 ca lasase textul piesei Englezeste fara profesor la doi prieteni din Romania, Petru Comarnescu si Oscar Lemnaru. Comarnescu a pastrat textul intr-un sertar pana in anii ’65, pe cand Oscar Lemnaru a intuit ca nu era posibil sa fie publicat aici si, probabil, l-a trimis la Londra. Pe de alta parte, pentru Lemnaru aceasta opera avea mare importanta, deoarece el este cel caruia ii sunt dedicate Sclipirile.
Interviu realizat de Radu Constantinescu