– Câți ani se fac, Dan C. Mihăilescu, de când ne vedem săptămânal pentru înregistrările emisiunii de la Pro Tv “Omul care aduce cartea” ? Ce a însemnat această emisiune în viața ta ?
– Stelian, dragule, să știi că numai faptul că apărem online, adică undeva departe, la nișa nișelor, nevăzuți de nimeni (vorba vine), mă face să-ți răspund. Altminteri, n-aș relua nici mort chestii pe care le-am mai spus, dar mai ales lucruri care frizează narcisismul și-mi alintă vanitatea. Ca prin vis mi-aduc aminte de acea după-amiază demențială din vara lui 1997, când Nicolae Manolescu, ocolindu-mă pe mine, i-a spus Taniei : “ai o lună ca să-l convingi pe căposul asta să vină să vorbească la emisiunea mea”. Era vorba de “Profesiunea mea, cultura”. Apăruse primul volum din Orbitor-ul lui Cărtărescu, iar lui Manolescu i se abătuse ideea cum că bâlbâitul de mine aș fi fost un vorbitor cumsecade. Despre câte eforturi au depus Tania și Ana ca să-mi subjuge complexele dialogale în favoarea exhibiționismului televiziv, asta e misia memoriilor s-o etaleze. Fapt e că, odată ajuns “în platou” la Teatrul Giulești, am tocat subiectul, logoreic isteroid cale de-aproape un ceas, de n-a apucat sărmanul Livius Ciocârlie, celălalt invitat, să spună nici măcar o frază până la capăt. După câteva luni, m-am trezit extras din vizuina de consilier de imagine al PDG-ului TVR (Cristian Hadjiculea), unde fusesem plantat – nici acum nu știu cum ! – la începutul lui 1999, ca să dau probe la Pro Tv. Cum să nu fiu meduzat de perspectivă ?
– Cum au fost primele momente, primele contacte cu televiziunea de cealaltă parte a ecranului ?
– Sinistre. Groaznice. Macabre, înfiorătoare, cumplite…Ce alte cuvinte grozave să mai invoc ? M-am lăsat purtat de energiile celor din preajmă, de la Adrian Sârbu și Gabriel Liiceanu până la fiică-mea, în ideea că, beat fiind, musai să te lași în seama celor din preajmă, care se presupune că-ți vor binele, nu ? În dimineața-n care am dat probele, am schimbat vreo cinci cămăși, am fost de-o sută de ori la wc și mă întrebam chinuit ce mama dracului m-a găsit să ies din dulcea-mi cotlonire hibernală, unde scriam articole pentru câteva zeci de cititori, întru exhibarea asta fără margini ! Țin minte că silueta fiică-mii în spatele camerei de filmat (Tania nu era atunci în țară) mi-a fost sprijinul suprem, în sensul că abia așteptam să termin, ca să revenim amândoi acasă, dincolo de orice ispitire mediatică.
– Mai sunt emisiuni asemănătoare, dar de ani și ani se vorbește insistent doar de “Omul care aduce cartea”. De ce crezi că emisiunea aceasta a avut atâta succes ?
– Fiindcă a fost aiurea, țicnită, șocantă, aberantă dintru început. Cine să mizeze pe un cârnat bâlbâit, dedicat exclusiv intelectului, într-un context dominat de perfecțiune fizică ?!? M-a emoționat Andrei Gheorghe, acum câțiva ani, când mi-a recunoscut c-a fost literalmente îngrozit când a dat cu ochii de mine pe ecran. A fost nevoie de încăpățânarea și frenezia experimentalistă a lui Adrian Sîrbu, de excitația lui cum că “așa ceva nu mai există nicăieri”, pentru ca emisiunea asta să reziste. Acuma, desigur, dincolo de insolitul prezentatorului, ce a funcționat magnetic cred că a fost maniera pătimașă, frenezia, sinceritatea aproape sinucigașă din maniera de prezentare. Acesta-i numitorul comun al elogiilor pe care le-am înregistrat în cei doisprezece ani de frământare : pasiunea cinstită, fervoarea, onestitatea, dorința de-a acoperi cât mai multe așteptări, gusturi, genuri și teme literare. Am mai spus-o, dar o repet cu galeșă mirare : supremul elogiu pe care l-am înregistrat în acest deceniu, cel puțin la fel de important ca premiul CNA, a venit din partea unei țigănci care vindea coșulețe cu fragi și zmeură la Bușteni. “Ia uite pe cine văd, mânca-i-aș gura lui” a exclamat ea. Eram cu Tania și cu Al. Săndulescu, deci am martori. Chiar vă uitați la emisiunea mea ? Dar înțelegeți ceva ? am ricanat eu. “Nu prea”, a răspuns ea. Păi, atunci de ce vă uitați ? M-a privit oleacă adumbrit și a decis năpraznic : “se vede că ești om cinstit”. Verdictul ăsta depășește toate zecile de articole elogioase de care am avut parte în viață.
– Cărui motiv i s-ar datora longevitatea emisiunii ?
– Păi asta ar trebui să vă întreb eu : de ce naiba mă acceptă Pro Tv-ul de atâta vreme, alături de dansuri frumoase, chipuri și voci frumoase, trupuri frumoase, peisaje frumoase, iubiri frumoase și câte alte chestii haioase ? Poate unde-s eu pocit și anormal. Poate că rolul meu e cel al calului alb mort în baie, din bancul cu Sir și John.
– Nu-l știu !
– E tare. Îl trimite Sir pe John să facă rost de un cal alb mort… ca să-l pună în cadă. Se duce bietul John (care firește că s-a executat fără crâcnire) și se dă de ceasul morții să vină cu ditamai armăsarul mort în baie. Dar după aia nu se poate reține și pune, ca omul, legitima întrebare : what for ? Simplu, șoptește lordul : “dacă vreodată ne va întreba cineva dacă avem un cal alb mort în baie, să-i putem spune : da, avem !”
– Cum te-a schimbat “Omul care aduce cartea” ?
– Mi-a tăiat viața-n două. Mă rog, stai așa, să socotim. M-ați scos din bârlog pe când aveam 47 de ani. M-ar bate Dumnezeu dacă aș zice că asta-i jumătatea vieții. Înseamnă că mă și văd la 94. Nici așa. Atunci, să fie la trei sferturi ? Cert e că de când am devenit “Omu’…” – așa cum sunt apelat pe stradă – nu mai sunt nimic, dar absolut nimic, din ce eram. Tot ce fac, citesc, scriu și vorbesc, oriunde mă duc, oricum aș da-o, sucită, învârtită, nimic din ce am fost, omenește și scriitoricește, din 1974 în 2000, nu a rămas în picioare. Cărțile pe care le scriu, opiniile pe care le exprim la radio și în gazete, interviurile, invitațiile care-mi vin pentru întâniri cu publicul, până și simplul mers pe stradă, relațiile cu vecinii, TOTUL e legat, într-o măsură sau alta, de ce fac la Pro Tv.
– Apropo : vrând, nevrând, ai devenit un brand, zici că lumea te oprește pe stradă ca să-ți strângă mâna…Am văzut ce ți se-ntâmplă la târgurile de carte…Nu e o povară copleșitoare ? Te simți o vedetă ?
– Să știi că nu. Fără fandoseală. Adică, bineînțeles că mă simt minunat înconjurat de simpatie. Firește că ți se răsfață orgoliul. Dar niciodată nu mi-am arogat statutul de VIP. Poate numai de “P”…Cum să-ți spun ? Iau toate vorbele bune nu pentru mine, ci pentru obiectul misiei mele. Pentru carte. Ce mă bucură este elanul cititorilor către un titlu sau altul, către ideea de lectură în sine, nicidecum pentru persoana mea. Când mi s-a spus la o mare librărie că mi se va face rabat când cumpăr cărți (un discount deloc neglijabil, crede-mă), am rămas interzis, de nu cumva chiar puțintel jignit. Dar oamenii mi-au explicat curat negustorește : nu există titlu pe care-l prezentați din care să nu vindem între unul și cinci sute de exemplare. De-aia meritați acest discount. Nu mi s-a parut ceva incorect. Iar când am aflat, dintr-o anchetă a Cotidianului, că emisiunea noastră are cam patru sute de mii de privitori zilnic, am simțit că leșin. Până atunci eram, cât de cât, liniștit. Știam că sunt privit de publicul tradițional, de câteva mii – să zic zeci de mii ? – de oameni. Dar la cifra cealaltă nici nu visam. Or, asta m-a responsabilizat uriaș. Mi-am dat seama că nu mai ține să prezint doar ce-mi trece mie prin cap și că sunt obligat să mă pliez pe cât mai multe orizonturi de așteptare.
– Care au fost momentele cele mai plăcute în acești ani ?
– Ei…le-am notat eu, pe rând, într-un caiet, dar mi-e rușine să le exfoliez în timpul vieții…
– Hai, că ai mai vorbit despre asta și-n alte ocazii. Dă-ne câteva exemple.
– Dacă accept acum, să știi că n-am să le mai povestesc câte zile oi avea.
– Lasă, că tot tu spuneai că “never say never”…
– Domnule, emisiunea mi s-a răsucit de trei ori în salt mortal. Câțiva ani a fost programată la ora 8, apoi a trecut la 9 și de alți ani e la 10. Asta schimbă radical audiența. La ora 8 îi aveam pe corporatiști, intelectualii motivați și determinați, oameni culți, occidentalizați, dornici mai mult de stricta informare, decât de vorbăria mea. Erau anii în care Irina Petrescu îmi telefona cum că “m-ai făcut să dau un milion pe Haruki Murakami, dar zău c-a meritat”, când mă abordau tineri din IT, doctori de la Urgență, inși dibaci din publicitate, când eram interpelat de la câte-un balcon de o voce : “domne, unde-au apărut memoriile lui Argetoianu ?” Pe scurt, les connaisseurs. Astfel încât, când m-ați plantat de la orele 9, înainte de “Tânăr și neliniștit”, m-am supărat teribil. Mi se surpa toată audiența deșteaptă. Însă taman atunci am avut parte de cele mai multe, mai intense și mai diverse experiențe. Mai întâi, o năvală de țigani. Nu glumesc deloc. De la hora de țigănuși din Piața Matache – “dă’ și mie-o carte !” – la cei doi lungani cu paltoane maxi, pălării de gabor și vioara sub braț – “să ne trăiești, maestre” – trecând prin cei doi golani în maieu, tatuați pe brațe, isteți și halterofili, care m-au abordat fără fason în metrou (“domne, n-ai fost dumneata cu Tabără duminica trecută ? Bine, și mergi cu metroul, n-ai mașină ???”), la vânzătoarea de pepeni din Pitești, cea de mure din Bușteni și până la incredibilul Ioniță de pe Șoseaua Olteniței…
– Spune-o și pe-asta !
– Bre, era dimineață rău, pe la 7 și ceva. Alunecam somnoros pe Olteniței, trec pe lângă o siluetă care mătura calm. “Mai vorbiți și pe limba noastră, domnuuu’!” – aud. Mă opresc interzis, oleacă agasat. Omul avea un ecuson scris de mână, prins cu un ac de siguranță : “Ioniță”. Atât. Domnule, zic, publicul meu e unul ales, n-are rost să-i spun eu cine-i Shakespeare. “Haide, că știm și noi cine-i Shakespeare”, ricanează el. “Sau Heidegger” – șarjez eu nervos, cât să-l fac praf. La care vine replica lui siderantă, care m-a lăsat cu ochii-n soare : “Păi, ăsta a fost omu’ lui Hitler”. A văzut că m-a meduzat, așa că a băgat explicația :”Domne, io am măturat trei ani în gara din Berlin”.
– Replică de geniu.
– Dar stai, că n-am terminat. Abia acum vine poanta de groază. “De ce nu propui matale la televizor să se facă o bibliotecă specială pentru noi, țiganii ?” Pentru că ați fura, dracului, toate cărțile, i-am întors-o eu, cam ghiolbenește. Nu zici că nici asta nu l-a tulburat ?!? “Da, zice, le-am fura o dată…le-om fura de două ori…Da’dup-aia ???”
– Te-a lăsat fără replică. Ceea ce e tare greu în cazul tău…
– Exact. Am rămas cu gura căscată. Și mai am chestii frumoase, cu pescarul de la nu-ș-ce milă din Deltă, urlând de pe un plaur când m-a văzut pe puntea vaporului – “trăiască omul care ne deschide mintea”, cu vânzătorul de struguri de la Odobești (eram cu Alex. Ștefănescu, Gabriel Dimisianu și Tudorel Urian) care s-a precipitat să-mi dea struguri gratis (scenă repetată halucinant, după câțiva ani, la Dedulești, cu Iaromira Popovici și Eugen Istodor), cu vînzătoarea de prosoape din Sinaia, cea de iaurt din Predeal și brânzarii de pe Transfăgărășan, cu badigarzii de la Urgență, chelneri din varii localuri, șoferi de taxi (aceștia sunt o categorie cu totul aparte : aș putea scrie un tratat de sociologie literară numai despre ei), cu preoți, librari, elevi, muzeografi…Aaa, fetița care m-a împuns cu cornul în piept, că să-i spun prietenului ei de ce-s frumoase romanele lui Ian McEwan…Sau vlăjganii care se pârăsc între ei în metrou : “Domnu’…ăsta nu citește !…” Am ajuns să fac împreună cu Tania, de-a lungul vremii, inventare sui generis de istețime urbană : câți oameni mă abordează pe Corso, într-o jumătate de oră, la Brașov, Sibiu, Cluj…
– Care-a fost campion ?
– Clujul. Dar tot în Sibiu mă simt cel mai bine.
– Adevărul e că tu ești favorizat și de faptul că nu mergi cu mașina.
– Asta da, poți s-o mai spui o dată. Spre deosebire de majoritatea confraților, eu n-am pus în viața mea mâna pe volan (nici n-am avut vreodată de gând s-o fac) astfel încât îmi permit cu voluptate micile băi de vanitate. Însă repet : la aproape 60 de ani, nu pentru mine înregistrez toate aceste mărturii zilnice de simpatie, ci pentru ideea de carte, de lectură. Avem un public literalmente halucinant și imprevizibil. Să-ți mai spun cum m-am simțit pe Podul Rialto din Veneția, auzindu-mă strigat cu drag (am aflat că gondolierul era fratele cântărețului Tiberiu Ceia), abordat duios în magazinul Tesko din Praga (“să nu-mi spuneți că citiți și-n cehă !”), ori pe străzile din Kaires, la Athos (“sunt preot la Piatra Neamț…V-am trimis și eu o carte la Pro Tv…”). Sau de cei trei muncitori zugravi din tramvaiul 17 (“omul nostru…Hai, că nu ești omul ungurilor, se vede că ești patriot !…”). Sau de mailurile calde din Haifa și Tel Aviv, de la români evrei care se uită zilnic la emisiune, în vreme ce unii români sadea, bolnavi de ranchiună și lefterism, mă taxează de legionar antisemit ! Ori de telefoanele din… Singapore, de la marinari români ajunși pe-acolo ? Sau de corespondența cu deținuții din Pitești, ori de pe Șoseaua Alexandriei, dependenți de emisiunea asta, și care-mi solicită să le trimit Papillon-ul lui Charrière, pixuri, hârtie și cartele telefonice…?!? Sau de gesturile și vorbele mărunte, dar magnifice, de fiecare zi, precum : “sigur că vă e somn, dacă citiți toată ziua” (moțăiam în metrou), “sigur că s-au înmulțit dioptriile, la cât citiți” (oculistul), plus întrebarea seacă din librărie, când mi se arată o carte, fără nici un apelativ :”merită s-o cumpăr, sau nu ?”
– Au existat și momente neplăcute, de tensiune ?
– Unul singur mai tare. Adică trec peste obișnuitele strigăte de pe Șoseaua Giurgiului gen “uite-l p-ăla cu cărțile”, “băăăă, mai pune și tu mâna pe-o carte”, “io-te-l pe bâlbâitu de la televizor” ș.a.m.d., ca să ajung la golănașul care, ieșind pe peron la metrou, s-a întors brusc și a împroșcat pe ușa vagonului o expectorație gigantică. Ce-i drept, n-am înțeles dacă mi se adresa mie special, sau lumii ca atare.
Va urma