– Am tot vorbit în interviuri despre ierarhia criteriilor – 1) educativ, 2) instructiv/ informativ 3)distractiv – despre lupta cu preferințele proprii, eu fiind un crâncen adept al nonficțiunii (memorialistică, interbelic, politologie, corespondență, documentaristică, istorie literară) și deloc ahotnic de ficțiune (adică tocmai de ceea ce mi se cere cel mai abitir !). Am vorbit și despre (pseudo)performanța de a citi zilnic o carte, multe fiind recitiri, alte cărți presupunând numai răsfoirea, odată ce deții tradiția și back ground-ul chestiunii. E clar că dintr-o carte de istorie alegi numai paginile pe post de hârtie de turnesol, ca să-ți faci o imagine, istoriile noastre fiind intens politizate (monarhice, antonescofile, legionaroide, liberale, țărăniste, comuniste, corect-politice etc.). Ba încă am ajuns de-am întocmit un volum colectiv – Cărțile care ne-au făcut oameni – pornind de la experiența acestei emisiuni, respectiv de la întrebarea persistentă a cititorilor mai vârstnici despre lecturile formatoare… Ce ar mai fi de spus e că aici nu e vorba în primul rând de un efort zilnic, ori săptămânal. Când, holbat de încântare, l-am întrebat, în ianuarie 2000, pe Adrian Sârbu de ce așa un onorariu incredibil pentru mine, m-a săgetat năpraznic : “Domne, eu nu-ți plătesc alea cinci minute de emisiune. Banii sunt pentru cei patruzeci de ani de lectură pe care i-ai adunat !…” Touché, pussy cat, nu-i așa ? Cât despre ce se află îndărătul nonșalanței (și exhibiționismului pe care mi l-am descoperit abia cu această ocazie), ce nu știu oamenii e că eu am avut o baftă enormă în viață : cu excepția celor trei ani de “practică obligatorie în producție” (1977-1980, referent de specialitate la “ICE Mecanoexportimport”), eu am fost plătit – legal, cu salariu efectiv – numai ca să citesc și să scriu. La Institutul “G. Călinescu”, din 1989 în 2003, aveam normă de lectură și redactare de lucrări științifice, fie lunar, fie trimestrial ori semestrial. Păi ce poate fi mai miraculos ? Iar din 2003 nu mai fac decât emisiunea de la Pro Tv și “zburd mediatic”, cum spunea, cu știuta-i acreală, Eugen Simion. Așa că asta fac de-o viață, de pe la patru ani și ceva până spre 60 : citesc zilnic. Astfel încât n-ar trebui să fie chiar atâta mirare față de duglișele mele “performanțe”.
– Știu că ai prefera mai ales cărți de memorialistică și filozofie. Îți vine greu să faci concesii pentru celelalte categorii de public, oameni care știi bine că te prețuiesc și care-ți așteaptă îndrumările ?
– La început, să știi că mi-a fost foarte greu. Momentul de maxim impact a fost când am aflat ce audiență are emisiunea. Până atunci, doar zâmbeam condescendent când eram interpelat de ce evit cu obstinație genul fantasy, ori de ce nu prezint și cărți motivaționale, de loisir etc. De atunci, însă, am căutat să acopăr cât mai multe zone. În special infuzia de romane, de dragoste sau polițiste, de tipul telenovelelor indiene ș.a.m.d. mi-a tocat ficații, mai ales că se poartă intens, peste tot în lume, urâciunile violente, devianțele sexuale, agresivitatea, cruzimile rituale, deriziunea macabră. Ba încă am ajuns așa de “diversificat”, încât mi-au fost trase perdafuri din cele mai surprinzătoare direcții, cum că de ce am refuzat să prezint un studiu de tehnicile coregrafiei (totuși…!), o istorie a aviației, volume de numismatică, speologie, finanțe, astronomie, inclusiv un cărțoi cu sute de rebusuri pe teme din istoria României. Or, ca să-mi fi dat seama de valoarea volumului, ar fi trebuit să dezleg mai întâi careurile, să analizez definițiile, să cunosc toate detaliile istorice, de la Burebista la Iuliu Maniu și de la Zamolxe la Adrian Năstase… Peste poate !
– Cum împaci “Omul care aduce cartea” cu celelalte preocupări ale tale, cu scrisul înainte de toate ?
– Presupun că te aștepți să răspund : greu. Ei bine, la din contra. M-am deprins de câțiva ani să filmez în avans, câte șapte cărți în fiecare miercuri, astfel încât să am vacanță două luni vara și (aproape) două iarna. Exact atunci îmi scriu nesmintit cărțile pentru “Bookfest” și “Gaudeamus”. Sigur, greu devine cu șuvoiul amețitor care-mi trece prin cap între timp. Când eu mă gândesc jumătate de an la un eseu despre corespondența lui Caragiale, iar cealaltă jumătate de an este invadată de peste o sută de cărți de istorie, detectivistică, amor, memorialistică, de la “Experimentul Pitești”, Hehsacordos-ul lui Șerban Foarță, corespondența lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel și Tony Judt-ul lui Mircea Mihăieș, până la romanele lui Ross Raisin, Fred Vargas, Amitav Ghosh, Simon Beckett, Julian Sanchez, T.O.Bobe și Emmanuel Carrère, de bună seamă că “mansarda” e devastată. Numai că, nu știu cum se face, dar, odată revenit la “oile mele”, mă recuplez instantaneu și-i trag o armonie între contrarii de mă mir singur.
– Ce crezi că lipsește emisiunilor culturale ale posturilor de televiziune ?
– Sufletul. Participarea afectivă. Nu am deloc pretenția de a da lecții, ferească Dumnezeu. Însă, dacă pun cap la cap câte am auzit eu de-a lungul acestor ani de la diversele eșantioane de public, exact asta am observat că atrage : însuflețirea, patosul prezentării. Mă rog, minus gradul meu – exagerat, recunosc – de exhibiționism patetic. Fapt e că, atunci când te așezi doctoral în fața camerei de filmat și înșiri glacial vorbe seci, receptorul fuge instinctiv. Oricât ar fi de riscant pentru prezentator, ceva spectacol, ceva țicneală, cum îi spun eu, începe prin a atrage și sfârșește prin a convinge.
– Știu că te-am mai întrebat cândva asta, dar nu strică să reluăm. Apariția constantă la tv a influențat felul în care te privesc, sau se raportează la tine, confrații din breasla scriitoricească ?
– Știu că am mai vorbit odată despre asta, dar nu are sens să caut în “arhivă” de dragul continuității. Precis că atunci ți-am mărturisit cu năduf că multă lume bună, oameni la părerea cărora țineam și încă țin, mă acuzau că mă prostituez. Că-mi trădez statutul de “cercetător științific”. La fel mi-au spus și când am trecut de la istoria literară la cronica de întâmpinare. Cunoaștem sindromul : a good indian is a dead indian. Nimic nu m-a durut mai mult decât întrebarea unui bun și vechi prieten, la câțiva ani după ce începusem emisiunea asta : “apropo, tu mai ții chestia aia la Pro Tv ?!?” Era limpede, prin urmare, că murisem ca speranță doctorală, ispitit fiind de sirenele frivolității deprofesionalizante. Alt bun și vechi prieten mi-a sugerat să vin la cursurile sale de comportament nonverbal, ca să învăț ce să fac cu mâinile, cum să dau din ochi, nas și urechi spre a-mi convinge cât mai eficient privitorii că Ian McEwan e mai cumpărabil decât Olimpian Ungherea… Sigur că m-am întristat. Sigur că trăiesc și eu cu convingerea că aș fi avut mai mult de câștigat, ca pensionar, dacă mi-aș fi dat la timp doctoratul (eram cât pe-aci) iar astăzi aș fi scris pe cartea de vizită, în loc de “producător tv” : “prof. univ. dr. Dan C. Mihăilescu”. Ei și ? Bucuria umană, starea de bine profesional, de jubilație la întâlnirile cu publicul, depășesc infinit măruntele “mari” satisfacții de catedră. Recunosc : acum cinci, șase ani încă îmi invidiam confrații academici pentru legătura lor cu lumea înaltă a cercetării științifice, pentru legăturile cu tineretul studios, pentru ștaiful, blazonul și ritualitatea existenței lor. De atunci, însă, adică după zecile de întâlniri pe care le-am avut cu liceenii, studenții, masterantzii, doctoranzii și publicul cititor, la București, Sibiu, Iași, Timișoara, Cluj, Rm.Vâlcea, Focșani, Călărași, Bacău, Craiova, Chișinău, Moreni ș.a., mi-a dispărut ca prin farmec orice urmă de nostalgie. La urma urmei, dacă, pe seama emisiunii de la Pro Tv, sunt chemat să conferențiez în cele mai abracadabrante locuri (adică nu doar la BCU prin ARCEN, Biblioteca Națională, prin Alex. Ștefănescu, în aula Universității din Iași, la “Titu Maiorescu”, Universitatea Româno-Americană, ori la Casa Pogor, ci și la sediile Avon, Unicredit, La Roche) despre vindecarea prin lectură, la ce bun bovarismul universitar ? Sunt un bufon mediatic, da ! Ei și ?!? Dacă prin deghizarea histrionică a micilor mele utopii scriitoricești ajung să slujesc pasiunea lecturii în România de azi, indiferent de vârsta receptorilor, eu mă declar sincer mulțumit.
– Dacă într-o zi te-ai plictisi de “Omul care aduce cartea” – sper din tot sufletul să nu se întâmple ! – ce ai vrea să faci ?
– Din tot sufletul sper și eu să nu ! Dar, dacă s-ar întâmpla așa ceva, nu mă văd decât în grădina și livada de la Stroiești-Vâlcea, printre mesteceni, fagi, pruni, vișini și nuci, punând (cu hesiodică seninătate) semințe de morcovi, sfeclă, varză, roșii, castraveți, fasole, tocând lemne, hrănind curcile, găinile, câinii, pisicile… Numai acolo, ascultând noaptea șipuritul ploii prin burlane, ajungi să înțelegi cât de nimic e totul. Și cât de liber te simți când înțelegi asta.