Episodul precedent din jurnal nara cateva secvente desprinse parca din “1984”. Individul (autorul) e urmarit pe strazi de politia politica, realizand intalniri cvasi conspirative cu personaje ca Silviu Brucan, Masa si Mircea Dinescu.
Conversatiile, atunci cand atingeau subiecte sensibile, se purtau pe bucatele de hartie, pentru ca urechea Marelui Frate sa nu le perceapa. Priviri indarat, peste umar, senzatia permanenta de haituiala si de lipsa de intimitate.
ai apoi interogatoriul la organele de politie: absurdul situatiei, prostia poleita cu smecherie a anchetatorilor, mizeria morala a uneltelor Securitatii.
Prezentul fragment continua descrierea scenei de la sectia 1 de militie: e ora pranzului dar se asterne intunericul, ca in Koestler… (D.N.)
– Lasati! Ce continea? (obiectul, presupun).
– Chitanta de plata chiriei, un pliant de la Biblioteca Franceza, doua buletine pronosport, de… sa ma gandesc… Asa: un pix cu ceas electronic si, parca, doi-trei covrigi. Cam atat, daca n-or fi parut si alte minuni. Mapa se inchide cu fermoarul. ai nu pentru asta m-ati adus aici.
– Sigur, asta e tot? Altceva nu mai aveati inauntru?
… atiu: farfuria! Am eludat-o din inventar ca sa-i fortez intrebarea:
– Nu era si o farfurie? Face capitanul.
– A, da, e o farfurie de la restaurantul Case. Ceva de ascultat, probabil.
– ai dumneavoastra credeti in d-astea? intreaba maiorul, cu un fel de lehamite bonoma.
– Pai, de-aia am ajuns aici, fiindca multa vreme nu ne-a venit sa credem?
– Unde-am ajuns?
– Aici, in raiul pe pamant!
Tacere semnificativa. Apoi:
– ai de de ce ati luat-o?
– O sa va explic. Mai intai, vreau sa vad ce se afla in geanta.
Se deschide in prezenta unui martor, o biata femeie intre doua varste, venita cu treburi obisnuite: buletin, repartitie etc. Saraca, e speriata de-a binelea. Se uita cu teama si la ceilalti si la mine; crede, probabil, ca eu sunt hotul. Prins si batut, dupa anumite semne… Se tocmeste procesul-verbal de constatare. Martora, buimaca, semneaza si pleaca. S-a gasit, intr-adevar, tot ce-am spus. In regula deci. Dar…
– Ce-i cu farfuria asta?
– Eram curios sa vad de ce mi-o tot pun pe masa, ori de cate ori fac conversatie in timpul pranzului. Unul dintre cei trei isi da cu parerea ca, orisicat, nu se cade sa-ti insusesti ceva din vesela unui local. Intreb daca s-a primit vreo reclamatie in acest sens. Nu mi se raspunde.
Mai aveti asemenea farfurii la domiciliu?
Ma uit interzis la capitanul Ilie. Cum adica? De unde sa mai am?
– Sunteti sigur? Insista respectivul.
– Dau din umeri enervat.
– Ciudata intrebare – zic. Foarte ciudata, domnule ofiter. ai, in definitiv, stiti ca nu pentru asta m-ati adus aici. Nu cumva e vorba de vreo scrisoare, nu de farfurie?
– Va rog sa nu ne confundati – sare, tafnos, junele scos recent din acvariu, rosu-negru, cu o gurita de fetiscana. Probabil ca amestecati militia cu alta institutie. Noi nu ne ocupam de probleme penale. Nici o legatura cu ceilalti.
– Da, evident, n-aveti legatura, cum n-are biserica cu patriarhia.
– Nu ma pricep la probleme religioase – riposteaza, sec, respectivul.
… Lt. Major Eugen Rosu. Un tip greu de uitat. De altfel, vom mai avea de-a face…Semnez inca un proces-verbal, mi se restituie geanta cu tot ce era inauntru, minus farfuria. Rasuflu, oarecum usurat. Ma temeam sa nu-mi fie varat acolo cine stie ce – niste manifeste, de pilda.
Pot sa plec, da? Stau aici de aproape trei ore.
– Un moment – zice capitanul. Mai avem o problema cu dumneavoastra: sunteti invinuit de trafic cu cafea.
– Prin urmare, n-aM cumparat cafea de aici, la pret oficial, ca s-o vand la suprapret. Asta, da – asta ar fi specula. Cum fac bisnitarii de pe Lipscani, cu Kentul, sub ochii militienilor. Eu am primit niste pachete din strainatate, am platit taxe vamale, am dreptul sa fac ce vreau cu bunul meu. Tranzactia intre doua persoane particulare nu priveste pe nimeni, nu frustreaza statul, nu-i asa?
– Va inselati: decretul cutare…
– Nici un decret nu ma opreste sa-mi vand un scaun din casa, pe care am dat, sa zicem, 500 lei, cuiva care-I dispus sa-mi dea pe el o mie, sau zece. Nu-l silesc, nu-i bag mana in buzunar. E bunul meu sau nu ? Pe mine nu ma aiuriti cu decretele fantoma.
– Ar fi bine sa va masurati cuvintele – maraie pestele Rosu.
– Intamplator, zic, asta tine de profesia mea…Dumneavoastra, domnule ofiter, va considerati mai priceput la masurarea cuvintelor?
– Vrea sa-mi serveasca o replica dura – dar isi musca buzele rumeioare si tace.
– Deocamdata, zice capitanul, neglijand argumentele, va invit sa ne dati o declaratie cat mai detaliata: ce cantitati ati primit, de unde, cat si cui ati vandut, prin ce intermediari. Va previn ca detinem date in acest sens
– ai daca refuz?
– Nu va ajuta la nimic, si nici pe noi. Suntem obligati sa va retinem, pana cand dati o declaratie. Refuzul va ingreuneaza situatia: obstacol in calea anchetei.
– Accept, de nevoie. Dupa ce citesc atent fila indoita in stanga, pret de vreo cinci centimetri, capitanul umbla cu dosarul de pe masa si-mi intinde marturiile unor cumparatori, cunoscuti, necunoscuti, vecini de bloc…
– Vedeti, pe cativa nu i-ati mentionat. Va rog sa precizati cantitatea si pretul de vanzare. Avem aici si inventarele de la vama… Poate va mai aduceti aminte cate ceva.
… Alte doua file indoite reglementar, pe stanga. S-a facut ora patru. Dupa amiaza, fireste. O noua lectura minutioasa. Capitanul isi strange dosarul si da sa iasa. Schimba cateva cuvinte cu locotenentul. Ies amandoi. Se duc, desigur, mai sus. Raman doar cu maiorul, care rasfoieste o revista, intinsa pe birou. Saptamana lui Barbu. Il vad surazand discret, in rastimpuri. Satisfacut, probabil. Are si de ce…
Indarat, in trecutul descompus (recompus?). Aeroportul Otopeni, 12 mai 1988. Prin Bruxelles, apoi Budapesta Рde la Montr̩al. Seara cenusie, controlul bagajelor. Putini pasageri, care termina repede. La mine, evident, mult mai complicat. Un grad superior, in uniforma militiei, se ocupa exclusiv de incarcatura mea. Ma asteptam, mai ales dupa interviul cu DorinTudoran, difuzat la Vocea Americii cu doua saptamani inainte.
De ce il regasesc subit pe ecranul memoriei, in momentul in care cei doi anchetatori ies din incapere, iar maiorul Sandu se cufunda in presa de resort? Acesta din urma aduce cumva cu gradul de la Otopeni: mai putin pantecos, fara uniforma de rigoare, dar cam pe acolo. Puricandu-mi valizele de-a fir a par, vamesul cu pricina se arata interesat, cu precadere, de fiecare bucatica de hartie cu scrisul meu. Cartile – destul de multe – sunt cercetate fila cu fila.(Imaginati-va ca am printre ele si un Larousse!). Idem, cu carnetele de insemnari. Cum gaseste ceva demn de atentie, face un semn si intinde subalternului (militian si el) foile sau notesul. Subalternul o zbugheste cateva minute, apoi revine cu documentele. Dupa xeroxare sau fotocopiere.
– De ce faceti asta? Indraznesc sa intreb. ai asta intra in controlul vamal?
– Sigur ca da – imi raspunde calm. Avem dreptul sa controlam tot: scrisuri, inscrisuri (nu realizez diferenta), tot ce exista in bagaj.
– Bine, dar aici sunt si insemnari intime, strict personale.
– ai de ce va deranjeaza? (Ranjet stramb). Aveti ceva de ascuns?
– Da, s-ar putea: de exemplu, poate ca am cancer si notez zilnic simptomele si ma deranjeaza sa afle si altii.
O scurta pauza. Sta cateva minute in cumpana, privindu-ma serios, dupa care inalta din umeri si-si continua activitatea.
– Ei, lasa – n-aveti dumneavoastra cancer. ai pe urma, nu va oprim nimic, vedeti: totul vi se da inapoi.
ai el trebuie sa se duca, nu-i asa, cu dosarul “mai sus”. Operatia a durat cel putin doua ceasuri. Intr-adevar nu mi s-a retinut nimic…
ai, din nou, in timp… Cei doi sectoristi n-au revenit, mai am ragaz sa derulez obsedantul film al memoriei.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultura al Ziarului Financiar