Dincolo de scena – spatiu al recapitularii, dar si al ireversibilului – memoria ramane pentru artistul Dan Nasta o forta de sustinere si o sursa de echilibru interior. A retrograda din prezent in trecut pare pentru domnia-sa un indelung exercitiu de substituire. Cine este, prin urmare, celalalt Dan Nasta?! (Claudia Tita).
Am avut o copilarie scaldata “tripartit”: mi-am petrecut-o intre mosia mamei mele din Baragan, vila de la Sinaia a unei matusi maritate cu Tache Ionescu si, cum se obisnuia pe atunci, vara mergeam la Techirghiol.
A existat apoi o indirecta influenta asupra mea a istoriei artei si asta pentru ca mamei mele ii placeau lucrurile frumoase: avea o casa cu covoare orientale de buna calitate si cu mobilier cumparat de la desfacerea Casei Marghiloman, mobilier frantuzesc “Louis XIII” (nu tocmai autentic).
Matusa mea casatorita cu Tache Ionescu avea sa mosteneasca de la acesta niste case splendide, intre altele o vila la Sinaia cum nu prea mai exista astazi. Casa a ramas, dar a fost transformata acum cincizeci de ani intr-un camin de copii.
Din pacate, a fost tratata absolut devastator, smulgandu-i-se pana si ferestrele, care erau din geamuri hexagonale cu plumb, asemenea celor de la Peles. Fratele meu, care a mostenit-o, a facut mari eforturi sa o restaureze si se pare ca va izbuti intr-un an sau doi.
Aceasta matusa a mea avea insa o casa foarte frumoasa, un palatino florentin facut de un arhitect cu mare succes in anii aceia, care lucra in stilul Renasterii italiene sau spaniole, cu mult rafinament si cu multa pricepere.
Acest palatino florentin, absolut incantator, cu mobilier frantuzesc si italian de epoca, m-a sedus continuu si a constituit un fel de tipar educational in formarea gustului meu estetic.
O tinerete petrecuta intre lucruri frumoase, daca se adauga la o inclinatie naturala spre gustul estetic, e garantia unor bune rezultate formative.
Am urmat un liceu militar la manastirea Dealu, care n-ar fi avut nici o functie educativa daca nu ar fi existat aici niste cursuri sustinute de profesori veniti de la Bucuresti si Targoviste.
Mi-i amintesc printre altii pe profesorul de limba romana Leon Diculescu si pe cel de filosofie, care venea direct de la Berlin, unde fusese studentul unui celebru profesor al vremii, daca bine am retinut era vorba de Kurt Hielscher.
Profesorul de romana m-a inzestrat cu un lucru extraordinar: mi-a transmis sentimentul si criteriile valorii estetice. Gestul sau definitoriu a fost acela de a preda intregul an exclusiv Eminescu, Creanga si Caragiale, lasandu-ne libertatea de a citi despre ceilalti din manualul de “Istoria literaturii romane”.
O asemenea provocare, daca este asimilata cum trebuie, ramane pilduitoare pentru tot restul vietii. In ceea ce-l priveste pe dascalul de filosofie, acesta facea niste cursuri de-a dreptul agitatorice, pe potriva unui curs universitar predat “con fuoco”. Asta mi-a insuflat darul cercetarii de proximitate filosofica.
Dupa terminarea liceului, am urmat, pret de numai trei sferturi de an, o scoala militara de ofiteri activi si am demisionat, dandu-mi seama ca, in fond, disciplina militara era incompatibila cu temperamentul meu profund contemplativ.
Drept urmare, am fost mutat disciplinar de chiar generalul Antonescu, ministru de razboi pe atunci si viitor maresal.
Din acei ani imi aduc aminte un moment senzational, cred eu, pentru mine: eram intr-un mars in zona Militari de azi, pe atunci doar un camp; era frig, n-aveam manusi, iar mana mea statea pe patul de fier al armei.
La un moment dat, comandantul de pluton spune: “Ia uitati-va la Nasta cum calca!”. Eu in vremea asta faceam un exercitiu de autosugestie: “Frige, frige, frige!” – imi ziceam in gand si calcam tantos, invingand duritatea vremii.
Ceea ce m-a mirat a fost cum de am putut fi observat intr-un pluton de treizeci de oameni si cum de m-a putut “citi” instantaneu un om lipsit cu totul de antene psihologice.
Armata facuta de mine la Balti a fost o buna initiere intr-ale Basarabiei. In special am fraternizat cu zona aceea bland colinara, cu dealuri lungi si moi, care nu seamana cu cele muntenesti si transilvane.
Targul era unul noroios, care-ti smulgea galosii din picioare. La pranz mergeam sa mananc in oras, la un local unde, cu numai sase lei, puteai servi o masa buna.
Am terminat serviciul militar si am vrut sa ma inscriu la Conservator, atras de o productie de sfarsit de an de pe scena Teatrului National. Atunci s-a aprins in mine flacara teatrului.
Era prin anii ’38-’39. Partea nostima insa venea din faptul ca majoratul, pe vremea aceea, era sarbatorit la 21 de ani, iar eu aveam doar 18. Parintii mei erau despartiti, eu ramanand sub tutela mamei, care a refuzat sa-mi dea consimtamantul.
A trebuit astfel sa ma inscriu la Litere-Filosofie-Drept, unde m-am bucurat de a-i fi putut cunoaste si audia pe Tudor Vianu si Mircea Vulcanescu, profesorii mei de etica si estetica. Mircea Vulcanescu era ceva mai liber in expresie decat Vianu, care mi s-a parut mai doctoral.
Pe Vulcanescu aveam sa-l revad si cu ocazia unor intalniri organizate de Constantin Noica. Am plutit asadar cativa ani de zile intr-un climat de influente educationale de cea mai buna calitate.
La Drept am fost sedus de Filosofia Dreptului pentru ca intra in parteneriat cu restul studiilor de Litere si Filosofie. Am facut o singura lucrare de seminar, in decursul acelor ani, despre “Obligatia juridica”, tema foarte abstracta.
Pe vremea aceea eram capabil de o constructie abstracta de care astazi sunt uimit si pe care, neintretinand-o, am pierdut-o. La sfarsitul prelegerii mele, profesorul mi-a marturisit ca a urmarit el insusi cu mare greutate expunerea din cauza gradului ei inalt de abstractizare.
Mai tarziu, cand am reusit sa intru, in sfarsit, la Conservatorul Regal de Arta Dramatica, am sustinut o alta prelegere, in care am analizat prologul unei piese de Eschil. Eu deduceam din acest prolog toate datele evolutive ale spectacolului.
Alice Voinescu – profesoara cu totul si cu totul cuceritoare – s-a amuzat foarte tare crezand ca, prin expunerea mea atat de abstracta, imi pedepseam colegii de Conservator care nu excelau prin studii de tip intelectual-abstract.
Acestea au fost niste reusite in decursul studentiei mele, examene insa nu mi-am dat; pe atunci nu erai obligat sa ocupi imediat un loc de munca, familia dispunand de mijloace pentru o intretinere cel putin modesta.
Aveam 21 de ani, asadar, cand m-am inscris la Conservator, unde i-am intalnit ca profesori pe Alice Voinescu si Mihail Jora. Intrasem pe baza statutului de familie si a educatiei mele intelectuale, pentru ca talent nu aveam.
Am fost atras de voluptatea extraordinara a formelor de expresie teatrala in care esti, totodata, si TU insuti si PERSONAJ. E o modalitate de a iesi din fiinta ta si de a fi disponibil pentru propuneri variate de fantezie si creativitate, ceea ce imi solicita la maximum spiritul contemplativ.
Am lucrat destul de mult din punct de vedere profesional, iar la un moment dat imi notasem intr-o agenda: “Am avut atata talent, cat sa-mi creez unul”. Adevarul e ca am avut inteligenta si putere de asimilare culturala, forjandu-mi in permanenta instrumentul de expresie.
De unde aveam o dictie cu totul defectuoasa, am izbutit tarziu, dupa un studiu de opt ani de zile, sa realizez un recital cu cele cinci “Scrisori” ale lui Eminescu plus poemul “Strigoii”, pe care le-am imprimat la Electrecord.
Ma mir azi cu detasare de treapta pe care am atins-o, pentru ca am avut un defect de precipitare care este foarte periculos daca nu e corijat la timp.
M-am incredintat astfel ca, muncind cu pasiune, cu inteligenta, ajungi sa joci asa cum am facut-o eu in “Despot-Voda” (rol care cere mijloace vocal-temperamentale exceptionale), in “Richard III” si in faimosul “Hamlet”, ca si in multe alte roluri de anvergura.
Mi-am demonstrat ca, muncind creator, pot stapani o disciplina pentru care am avut mai mult gust decat aptitudini concrete.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar