Daniel Dăianu: Ce lipsește Europactului

Ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului European a fost marcată de căderea guvernului în Portugalia, care complică procesul de acordare a asistenței financiare pentru această țară (chiar dacă la Lisabona nu se admite încă necesitatea).

Germania și-a impus punctul de vedere privind Pactul Euro plus (fost Pactul pentru Competitivitate), care se întâlnește cu propuneri anterioare formulate de Comisie și echipa de lucru condusă de președintele Herman van Rompuy în cursul anului 2010. Mă refer la un pact de stabilitate și creștere mult întărit (inclusiv prin impunere de sancțiuni), coordonarea de politici economice generale (nu numai bugetare) și validarea unui mecanism de stabilitate financiară, care să prevadă acordarea de asistență în anumite circumstanțe. România și alte țări din afara Uniunii Monetare(UM) s-au alăturat Pactului considerând că prevederile sale sunt în consonanță cu reforme structurale întreprinse acasă -reforma pensiilor și salariilor în secorul public, reforma legislației pieței muncii, programarea bugetară multianuală etc. Mai sunt două rațiuni prin care putem interpreta această alăturare: nevoia de a surmonta slăbiciuni instituționale autohtone, care se reflectă și în putința de a formula și implementa politici publice (aici trebuie inclusă și capacitatea de rezistență la presiuni populiste, care apar nu numai în ani electorali); și nevoia de fi în cercul țărilor care, de facto, se transformă într-un dispozitiv de guvernanță la nivelul UM/UE. Drept este că Ungaria, Polonia, Suedia nu țin morțiș să facă parte din Pactul Euro, ceea ce indică rezerve față de conținutul său. Se poate spune că Pactul Euro înseamnă un progres în reforma guvernanței economice a UM, a UE în general. Dar, în opinia mea, el nu lămurește și nu răspunde (încă) la chestiuni majore. Astfel, nu se recunoaște în suficientă măsură interdependența între criza datoriilor suverane și starea sistemului bancar în UME. Reticența unor țări în a se efectua teste de stres bancar cât mai riguroase (care să includă și scenarii cu efecte ale unor restructurări de datorii suverane) încețoșează rezolvările. Unele voci vorbesc despre criza din zona euro ca fiind una a sistemului bancar, prin excelență. Eu merg mai departe afirmând că este vorba despre o criză a integrării financiare de adâncime. De aici rezultă interdependența între datorii publice și ale sectorului privat, adică ale sistemului bancar. Integrarea financiară de adâncime, fără politici și instituții adecvate în UM și fără un sistem de reglementare și supraveghere corespunzător al sistemului financiar, a indus o alocare defectuoasă a resurselor, exces de investiții speculative, ca și preluarea unor practici și inovații financiare periculoase, că să nu spun toxice de peste Ocean și din City-ul londonez. Pactul Euro nu abordează frontal cauzele interdependenței dintre datorii suverane și private poate și întrucât ar trebui să pună pe tapet o altă chestiune esențială: “împărțirea poverii” (burden-sharing). Până acum grosul ajustării în zona euro este întreprins, în principal, de țările aflate la mare ananghie (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Dacă s-ar recunoaște interdependența evocată mai sus ar fi nevoie de o prezentare cât mai transparentă a subcapitalizării unor sisteme bancare, ceea ce ar putea conduce la sprijin public adițional ca și apel masiv la emisiuni de acțiuni în țări care acordă acum asistență financiară altora. Și cum condițiile actuale rămân încă încordate pe piețele financiare, sesizăm dileme majore cu care se confruntă decidenții. Și mai intervine un factor: este de presupus că Germania, Franța și alte țări preferă ca bilanțurile băncilor să fie ameliorate de revenirea economică înainte de a se proceda la o recapitalizare in forcing imediată. Evident că această “tragere de timp”, ce nu este lipsită de temei, nu avantajează țările ce sunt implicate în programe de austeritate ample. Pactul nu judecă realismul unor programe de ajustare (austeritate). Fiindcă, dacă aceste programe se întind pe mai mulți ani și nu conțin măsuri de contracarare a prociclicității austerității, se poate lesne intra în cercuri vicioase – în zona echilibrelor precare, rele. Acestea din urmă ar însemna că datoria publică nu s-ar diminua ca pondere în PIB (sau nu suficient) și ceea ce pare a fi o criză probabilă de solvență ar deveni o certitudine. Pe un plan mai larg, se ridică o chestiune care privește și țări din Europa centrală și de răsărit, care au de surmontat decalaje economice mari. Sunt măsurile de întărire a disciplinei bugetare, de control al dezechilibrelor (inclusiv prin controlul dinamicii salariilor), pensionari în funcție de speranța de viață, etc., suficiente pentru a conduce la convergență economică? Eu cred că nu, întrucât piețele, singure, nu pot să țină cont de fenomene precum echilibre multiple, aglomerări de factori de producție, randamente crescânde, cauzalitate cumulativă, etc.; Și dacă așa stau lucrurile, politici de austeritate cu design defectuos în combinație cu lipsa unor instrumente de a stimula convergența economică ar favoruza fracturi economice în UM, în UE. Într-un text anterior vorbeam, în acest sens, despre amenințarea unei geometrii variabile în creștere în Uniune. Se observă, de altfel, că în pofida Pactului și a exhortațiilor Comisiei Europene de a fi respectată logica “pieței unice”, țări mari din UE recurg la măsuri de protecție a industriei naționale. Franța a fost mereu o protagonistă de vârf în acest domeniu. Acum și Italia (vezi declarații ale ministrului Tremonti) pune la punct noi acte legislative de protecție a unor campioni naționali care au alură europeană. Sunt probleme și cu funcționarea Facilității temporare de asistență financiară(EFSF) și a Mecanismului de Stabilitate Financiară (EMFS). Poziția Germaniei și a altor țări de a se permite operațiuni ale EFSF numai în piața primară este prea restrictivă; cum este și inflexibilitatea în a se reduce dobânda aplicată împrumuturilor acordate Irlandei (a obliga această țară să modifice impozitul asupra firmelor nu este o mostră de fair-play ). Așa cum s-a procedat cu Grecia, căreia i s-a redus dobânda la împrumuturi mărindu-se scadența lor, ar trebui să se procedeze analog și în cazul Irlandei. Se poate lărgi și gama de operațiuni ale FESF, inclusiv prin operațiuni pe piață secundară. Nu este clar cum va opera statutul de creditor senior al EMFS pentru împrumuturile acordate începând cu 1 ianuarie 2013, care va fi reacția altor deținători de obligațiuni actuali și potențiali față de o astfel de ierahizare a creditorilor. De altfel, dacă programele de ajustare vor menține unele țări într-o zonă de stagnare economică, fără consolidare fiscală credibilă, piețele vor penaliza aceste țări prin imposibilitatea de acces la finanțări cu costuri rezonabile. Această perspectivă se cuvine să fie asumată de întreaga Uniune existând, în opinia mea, o responsabilitate comună față de realismul programelor de ajustare (având în vedere cauze structurale ale cirzei euro și și efecte de contaminare în sistemele bancare). În fine, criza integrării financiare de adâncime, din UM, arată că este nevoie de un sistem mult mai riguros, la nivelul UE, de reglementare și supraveghere a principalelor grupuri financiare, inclusiv prin cerințe mai aspre de adecvare a capitalului propriu și de lichiditate. Totodată, este necesară o soluție în cazul celor “prea mari” (too big to fail), care creează riscuri sistemice. Aici, nu trebuie să se cedeze presiunilor, care sunt formidabile (în Europa și în SUA); se poate recurge chiar la despărțirea operațiunilor bancare tradiționale de cele de “investment banking”, sau divizarea grupurilor foarte mari potrivit unei legislații anti-trust. Din păcate, ca și alte documente privind reforma guvernanței economice în UE și deși amintește de nevoia incluziunii sociale, a unei creșteri economice care să creeze locuri de muncă, de importanța educației, Pactul nu reliefează fațete și implicații de ordin moral ale crizei financiare. Fiindcă industria financiară, ea în special, a “pierdut pedalele” din acest punct de vedere. Și grav este că se revine la practici premergătoare crizei, că se acordă din nou bonusuri mari deși multe bănci beneficiază de sprijin public (subvenții), direct sau indirect. Iar cerințele de a se aplica prevederile Basel III din plin numai din 2019 favorizează asemenea înclinații. Chestiunea etică are două componente. Prima este relația industriei financiare cu restul economiei și renta necuvenită pe care ea o extrage; a doua componentă privește contractul social între cetățean (ca plătitor de taxe și impozite) și stat în condițiile în care datorii private mari sunt preluate de sectorul public. Problema etică nu poate fi escamotată de guverne. Dacă nu va fi abordată cu onestitate, în mod echitabil, va tensiona mai mult țesuturile sociale în Europa în anii ce vin pregătind terenul pentru noi evenimente neplăcute.