Daniel Dăianu: „Naționalizarea financiară“ și un păcat fatal

Activele financiare au depășit de câteva ori nivelul PIB-ului în numeroase țări europene, cazurile Irlandei, Islandei, Ciprului fiind cele flagrante. Europa are și particularitatea, față de SUA, că depinde mult mai mult de bănci decât de piața de capital. O corecție a suprafinancializării (la care m-am referit adesea în paginile ZF) este necesară, este în fapt inevitabilă. Așa s-a întâmplat și după Marea Depresiune din secolul trecut prin falimente în serie. Acum guverne și bănci centrale caută să evite un dezastru economic. Dar deleveragingul se produce lent. Suprafinancializării îi corespunde o supraîndatorare a sectorului privat, a gospodăriilor, a guvernelor.

În ZF din 25 martie Cristian Hostiuc vede o corecție a supra-financializării prin „naționalizare financiară„, care ar privi depozitele din bănci, mai ales cele mari. Această teză merită toată atenție, mai ales că pornește de la o constatare corectă: că există creanțe mult mai mari asupra sistemului decât resurse disponibile. Dar există probleme cu teza menționată, cum voi arăta mai jos.

O diminuare prin confiscare a depozitelor ar părea o cale de a aduce în echilibru active și pasive ale băncilor; acolo unde credite și plasamente neperformante sunt în volum mare ajustarea lor la valoarea de piață nu ar aduce automat banca în insolvență dacă simultan ar descrește pasive (depozite). Ai zice ca așa se evită eșecul în serie. Dar, cum afirmam în ZF din 22 martie făcând referire la episodul din Cipru, impozitarea tututor depozitelor este riscantă nu numai prin precedentul creat. Miezul problemei este acesta: a nu mai garanta depozitele oficial asigurate (deci nu ne referim la taxarea venitului din depozite la termen) poate duce la ieșire masivă de lichidități din bănci, la panică, care ar conduce la prăbușirea întregului sistem. Adică invităm necazul în casă! Nu întâmplător a fost adoptată în UE garantarea depozitelor de până la 100 000 euro după dispariția lui Lehman Brothers. Și BCE din iarna 2011/12 a adoptat conduita de împrumutator de ultimă instanță efectiv. Ce vreau să spun este că o tentativă de a ține pe linia de plutire finanțe publice și bilanțuri bancare prin confiscarea, fie și parțială, de depozite este o cale infernală. Vedem că în Cipru s-a renunțat la „taxarea„ depozitelor garantate. Și BCE este gata să intervină la nevoie.

Hostiuc amintește despre naționalizarea unor bănci, însă exemplul folosit este nepotrivit. Acolo au fost naționalizate afaceri bancare pentru a le salva, pentru a salva banii deponenților (deși în mod paradoxal, tot cu resurse ale plătitorilor de taxe și impozite). Acea naționalizare a avut loc întrucât falimente bancare ar fi condus la colapsul întregului sistem. Este drept că s-a recurs în cazul Greciei la forțarea asumării (prin bailinig in) de pierderi de către creditori deținători de obligațiuni, adică investitori dintre care unii (fonduri de risc) le achiziționaseră pe piața secundară la discounturi foarte mari. Trebuie să facem însă distincție între cei care își plasează disponibilități bănești în depozite bancare ca economisire și investitori, care sunt obișnuiți cu riscuri. A spune cetățenilor că depozitele lor nu mai sunt garantate ar fi un mesaj cumplit pe transmis guverne. Nu întâmplător ministrul de finanțe olandez, devenit șef al eurogrupului, abia a făcut față reproșurilor în Parlamentul European săptămâna trecută. Și luni a fost nevoit să retracteze o declarație nu cugetată îndeajuns. Iar un raționament de genul, taxăm depozite pentru a face ca oamenii să consume mai mult (adică să nu mai economisească) este o prostie. Nu distrugi un sistem bancar în încercarea de a stimula consumul..Făcând aceste afirmații nu mă fac avocatul băncilor. Eu consider că sistemul bancar (industria financiară) extrage de mulți ani o rentă necuvenită de la restul economiei, că trebuie să se îndrepte lucrurile în această privință. Dar nu pot face abstracție de riscuri sistemice.

Psihologia deponenților trebuie pusă în relație cu percepții diferite privind starea economiilor din zona euro, din UE. Scurgeri de bani disnpre Sud către Nord a avut loc și până acum. S-au mai potolit după declarațiile lui Mario Draghi și intervențiile BCE. Dar dacă oamenii ajung să se teamă pentru siguranța depunerilor se poate trece de un tippping point. S-ar pierde mai mult încrederea în bănci. S-ar eroda mai mult încrederea în guverne. Și s-ar accentua fractura între Nord și Sud în zona euro, printr-o fugă a depozitelor. Unele guverne ar fi obligate să pună restricții la mișcarea de fonduri, ceea ce ar contrazice regulile „pieței unice„. Am cunoaște tendințe mai puternice de fragmentare. Vorbe ca și acțiuni rele cauzează stricăciuni mari.

Dacă nu prin confiscare (naționalizare) atunci cum să aibă loc echilibrarea? Există modalități de a reduce valoarea activelor financiare (creanțelor) în timp. Una este taxa prin inflație. Și este probabil să avem inflație mai înaltă în Europa și în SUA mai devreme sau mai târziu, care nu va fi exprimată simetric de valori ale activelor reale și financiare; aceasta ar însemna, între altele, dobânzi reale negative (așa numită represiune financiară). Injecțiile de lichiditate masive vor ieși din „capcana lichidității„ până la urmă. Boom-ul de la burse în SUA aici își gasește explicația de bază, nu în revenirea clară a economiei americane. Țintirea unui PIB nominal, ca schimbare de regim de politica monetară, are în vedere și această situație. O altă modalitate este impozitarea veniturilor, a averii. Nu pentru avantaje în sine, ci pentru că este de preferat unei confiscări/naționalizări, fie și parțială, de depozite, care poate duce la prăbușirea sistemului în ansamblu. Acum cațiva ani, Alessandro Profumo, fostul boss al Unicredit, actualmente la Monte Paschi di Siena, propunea o taxă de solidaritate prin impozitarea averilor -ca o soluție de vremuri de restriște (criza fiind un război în timp de pace). Drept este că a impozita mai sever venituri și active diverse poate afecta creșterea economică prin dezavutire (wealth effect), printr-un efect preacutionar. Și aici vedem ezitările guvernelor în a recurge la asemenea măsuri, deși țările amenințate de dezechilbre externe mari au recurs la austeritate ieșită din comun. Dar, a lua din depozitele cetățenilor este calea mai periculoasă, este un păcat fatal. Hostiuc vorbește de depozite mari, care nu ar mai fi sigure. Dar această supoziție este problematică. De pildă, oamenii, în afară probabil de cei foarte bogați, își pot sparge depozitele pentru a beneficia de garantare; așa ceva se practică. Nu mai amintesc că atracția UE ca zona pentru investitori ar fi sever afectată. Iar Europa are nevoie de investiții din afară.

Activele financiare dacă ar fi uniform distribuite în economie nu ar crea o problemă în dezumflarea „bulei„ speculative; s-ar anula între ele numeroase creanțe și pasive. Dar distribuția nu este uniformă și nici privind aceleași categorii de active și pasive; intervin și non-rezidenții în ecuație. De aceea nu există o cale ușoare de a realiza dezintermediere (deleveraging). În Cipru s-a ales „taxarea„ depozitelor mari deoarece nu erau garantate, ceea ce nu este un detaliu fără relevanță. Vreau să spun că s-a respectat o regulă valabilă în UE.

Europa (UE) are nevoie de timp și de investiți externe pentru a recâștiga vitalitate. Este o situație istorică inedită, extraordinar de dificilă și la care soluții facile nu există. Va curge încă multă sudoare și vor fi vărsate multe lacrimi. Dar revin la teza pe care o susțin, este o greșeală să credem că „naționalizarea financiară„, în zona bancară, este calea mai bună; mai ales dacă este vorba de depozite garantate. Riscăm să picăm din lac în puț. „Naționalizarea financiară„ prin confiscare de depozite (fie și parțială) merge și contra logicii Uniunii Bancare (UB), care ar putea fi ieșirea din impas. UB implică o schemă colectivă de garantare a depozitelor și restructurări bancare controlate (prin mecanismul de rezoluțiune), adică vor putea dispare bănci fără contagiune. UB ar rupe legatura ombilicală între datorii suverane și situații bancare. Însă, dacă se recurge la „naționalizare„ demersul de constituire a UB devine o fantasmă. Ce să mai facă supraveghetorul unic din zona euro? Să monitorizeze corectitudinea confiscării de depozite și să asiste la sfârșitul sistemului bancar? Poate numai dacă o voce divină ar fi atât de convingătoare încât ar induce cetățenii UE să doneze o parte considerabilă din depunerile la bănci și alte instituții financiare pentru a salva economia europeană. Dar este realist așa ceva? Ce am văzut în Asia în timpul crizei din 1997-1998, cu cetățeni care își donau din avutul propriu, a pornit de la apeluri ale guvernelor; nu a fost un act de confiscare. Există și varianta unei „war economy„ (economie de război) ca sistem de comandă în largă măsură (unde se practică rechiziționări), dar atunci am ieși din registrul economiei libere.

Drept este că fără eforturi de la toți, fără costuri și pentru creditori/investitori nu se va ieși la liman. În fond, sistemul nu poate fi viabil prin socializarea recurentă a pierderilor (care afectează deponenții din bănci ca plătitori de taxe și impozite) și protejarea câștigurilor unora mereu. Și demersul de a limita (reduce) veniturile în industria financiară are sens. O analiză Bloomberg arată că dacă ar fi reduse cu cca 30% veniturile în industria financiară s-ar recapitaliza băncile și alte entități (deci nu pe speze publice). Între a confisca depozite, cu riscul de a stârni panică și a reduce salarii și bonusuri ce este preferabil? A doua modalitate de corecție nefiind singura.

Daniel Dăianu este profesor de economie și consilier al premierului Victor Ponta