1984, Haifa
Hilda către mama sa Dragă mamă! De ce nu te hotărăști să vii odată și odată? Săptămâna trecută Daniel a condus un grup de nemți la Sinai, am fost și eu cu ei. Tot drumul m-am gândit: ce păcat că tu nu ești aici. N-am cuvinte să-ți descriu ce plăcut a fost, și asta chiar de la început. O adevărată sărbătoare! A mers totul ca pe roate – în primul rând, cu microbuzul, n-am avut nici o pană. De obicei e ceva care se strică. Daniel n-a rătăcit drumul nici măcar o dată. Am dat de cunoscuți de-ai lui peste tot, n-am fost reținuți nicăieri, nici măcar la graniță, când ne-au controlat actele. Până și vameșii au fost amabili! Iar Daniel este cel mai bun ghid din lume pentru Israel. Cum ne-a arătat și ne-a povestit totul! Patru zile a vorbit, iar noi am căscat ochii. Am fost puternic emoționată – ca și cum în patru zile am trăit toată istoria de la facerea lumii până-n seara asta. Țara noastră e foarte mică (am uitat să-ți scriu că luna trecută am primit cetățenia israeliană, de aceea spun “a noastră”). Poți să-ți închipui că-n bucățica asta de uscat – de la Sinai la Chineret – a încăput totul – fântâna lângă care Avraam i-a primit pe vizitatorii misterioși, fântâna lui Iacov, locul unde el s-a bătut toată noaptea cu adversarul nevăzut, fântâna în care frații lui Iosif l-au aruncat, după care l-au scos și l-au vândut negustorilor, rugul aprins din care o voce i-a vorbit lui Moise… apoi Sinaiul, unde am urcat noaptea, am văzut revărsatul zorilor și am coborât muntele pe aceeași cărare pe care a coborât Moise cu Tablele Legii, și multe altele la fel, știute de toți din Scriptură. Dar când le citești, ți se par istorie abstractă, tradiție, legendă; când te urci însă în mașină și cutreieri locurile cu ochii pe ceas, îți dai seama că nu mai e vorba de istorie, ci de geografie – s-a întâmplat aici, acolo, toate se adeveresc. Știi de unde vine senzația asta? De la martorii vii – munți, peșteri. Daniel ne-a arătat peștera unde s-a ascuns tânărul David cu fluierul lui ca să scape de împăratul Saul, care înnebunise. Saul a intrat, s-a așezat pe vine să-și facă nevoile, iar David s-a apropiat de el tiptil și i-a tăiat o bucată din poala hainei, apoi i-a arătat-o spunându-i: vezi, ești fără apărare, puteam să te ucid, n-am făcut-o fiindcă nu-ți sunt dușman… Peștera asta e martoră, și plantele, și animalele de aici, aceleași ca atunci, tot martori sunt. Ne-am rugat la fiecare loc, totul avea o semnificație atât de profundă, că nici nu pot să-ți descriu. În general, e greu de spus în cuvinte, sunt sărace și aproximative. Ah, dacă erai cu mine, când Daniel a ținut slujba chiar aproape de culmea muntelui Sinai! Răsărea soarele, mai mult decât orice voiam să mor pe loc, simțeam că dacă o să trăiesc mult, totul o să se șteargă, o să se decoloreze, o să devină tulbure de la tot felul de mizerii, dar în clipa aceea totul era atât de transparent și unit cu lumea! N-am cuvinte să-ți descriu. În orice caz, n-avea nici o legătură cu credința, căci ar fi însemnat să existe ceva nevăzut, ar fi însemnat să fac un efort să așez în prim plan ceva ce nu văd și nu pot să ating, să renunț la lucrurile care se văd pentru cele nevăzute. În locurile astea credința se sfârșește, aici nu trebuie să faci nici cel mai mic efort – stai pur și simplu și ești fericit, și ești plin până sus nu de credință, ci de încredere. Iartă-mă, te rog, pentru avalanșa de cuvinte, îți scriu ca să nu explodez. Poate n-o să-ți trimit scrisoarea. Uite cum o să fac: o recitesc de dimineață, am timp să mă mai gândesc! Măicuță! Anul ăsta vin eu la tine în concediu, dar anul viitor vii tu aici neapărat. Îmi promiți? Știu, am bănuit de mult timp de ce nu vrei să vii. Dacă ai ști că jumătate dintre nemții din grupul nostru sunt copiii celor care au luptat cu arma-n mână, copiii SS-iștilor și alții de felul lor! Nu suntem singurii urmași ai celor pentru care-ți vine greu să te rogi. Măicuță, știu că nu-i iubești pe evrei, că ți-e rușine pentru asta, și chiar așa fiind, tot n-o să-i iubești. Te rog, vino! Nici eu, nici Daniel, ci pământul ăsta o să-ți spună multe pe care nu le știi, o să-ți povestească despre iubire, despre istorie, o să mergem să facem turul Chineretului, apoi urcăm la Țfad, o să vezi de acolo cât de mic e Chineretul, cât o picătură lunguiață, înconjurată de sate: Kfar Nahum e totuna cu Capernaum, Magdala, Cana, Gherasa. Și reții toată istoria biblică dintr-o dată, dintr-o singură privire. Ar fi bine să vii primăvara, când totul e verde și acoperit cu flori de câmp – maci, iriși sălbatici și muștar sălbatic. Ah, și acum să-ți povestesc, ca să nu uit, evenimentul cel mai uimitor din călătoria noastră. Închipuie-ți că eram pe drumul de întoarcere, treceam pe lângă Zihron Iakov, nu departe de Haifa. Daniel încetinește brusc, întoarce și, fără să scoată o vorbă, ne duce în orășelul ăsta – are vile frumoase, sunt și blocuri cu patru etaje în care locuiesc repatriații. Daniel oprește într-o piațetă mică, rotundă, lângă o cafenea și zice: “E timpul să beți o cafea! O să lipsesc o jumătate de oră!” Și pleacă, dispare pur și simplu printre vilele care seamănă grozav între ele. Stăm o vreme, îl așteptăm. Nu apare după o jumătate de oră. Îi place să spună că amândoi suntem foarte punctuali, eu ca nemții, el ca evreii. Îl întreb: și care-i deosebirea? El răspunde: neamțul vine la timp, evreul vine când trebuie! Pe scurt, a venit nu după o jumătate de oră, ci după o oră. Era foarte mulțumit. N-a scos un cuvânt tot drumul. E adevărat că răgușise, putea vorbi numai în șoaptă. Am ajuns la Haifa, i-am depus pe toți pe la locurile lor, ne-am dus la casa comunității. Pun ceainicul, Daniel se așază și-mi zice: “Ca să vezi, Hilda, ce zi mare. Acum cinci ani am primit o scrisoare de la o evreică bătrână, cum că vrea să se boteze. I-au operat băiatul, inima i s-a oprit în timpul operației. Bătrâna e convinsă că Isus i-a salvat copilul fiindcă nora ei, rusoaica Vera, s-a rugat cu atâta ardoare, că era cât pe ce să zboare acoperișul de pe casă. M-am dus la ea. Acolo e un întreg cvartal cu evrei din Rusia. Se urmăresc între ei, aproape că-mi vine să spun că scriu denunțuri. Nu chiar toți, dar sunt și dintr-ăștia… În sensul ăsta, ce mi-e sovietici, ce mi-e polonezi, tot pe acolo – tot comuniști, se uită la tine să te-nghită, nu alta, sunt cu ochii-n patru ca nu cumva să primească unul mai mult. Toți știu că Vera noastră e creștină și-i cam fac zile fripte. Și bătrânei îi e o frică de moarte de vecini, deși se bizuie pe credința ei. Îmi zice: – Puteți să mă botezați în așa fel încât nici un suflet să nu afle?” Bătrâna e o fărâmă de om, un pic mai mare decât o pisică, dar e o fire deschisă. Încovoiată până la pământ aproape, abia își trage picioarele. A pregătit ba una, ba alta, plăcinte… Mă uit la ea și-i zic: – Ce v-a venit să vă botezați, Olga Isaakovna? – Băiețelul meu, îmi zice, e-n viață, Îi sunt atât de recunoscătoare lui Cristos, atât de recunoscătoare! El m-a chemat, și ce bucurie pe mine, ca-n copilărie! Oare am dat în mintea copiilor? Când a spus “vino-ncoace”, ce altceva să fi avut în vedere? M-am gândit și am ajuns la concluzia că nu poate fi vorba decât de botez. Dar în secret! Altfel vecinii dau sfoară-n țară cu telefoanele și băiatul meu își pierde serviciul. Bătrâna e o ruină, dar e atât de veselă, de radioasă! O asemenea bătrânică veselă e pe placul oricărui Dumnezeu – coace plăcinte, își iubește nora. Îi zic: – Bine! Te botez! Până atunci pregătește-te, citește Evangheliile cu nora dumitale, bucură-te și mulțumește lui Dumnezeu, iar eu te botez înainte să mori. Nu acum. Poate că te răzgândești și începi să suferi că l-ai trădat pe Avraam. I-am lăsat numărul de telefon, i-am spus că dacă o să cadă bolnavă rău, să mă sune nora și eu o să vin. Am uitat de bătrână. Până-n momentul când am trecut pe lângă Zihron Iakov. Am trecut, am simțit ca și cum m-a lovit în moalele capului, uitasem de bătrână! M-am dus la ei cât timp v-ați băut cafeaua. Îmi deschide nora, e înaltă, mare cât ușa, își lovește uimită palmele uriașe. Sunăm de trei zile la mânăstire, de acolo ne spun că sunteți plecat. Bine că v-au anunțat. Olga Isaakovna e foarte rău. N-am stat să le explic că m-a anunțat îngerul din ceruri când am simțit lovitura în moalele capului. Olga Isaakovna e lucidă, respiră însă greu. Ochii-i strălucesc. Mă vede și-mi zice moale: – Mă faci să-ntârzii. Am obosit de când te aștept. Nora strălucește de bucurie. În spatele ei stă soțul David, are barbă, e uriaș, mai sunt și doi băieți, copiii lor, tot uriași. N-am nimic cu mine, nici crucea măcar. Nora își scoate crucea de la gât – luați-o. O botez pe Olga Isaakovna.” Noua creștină Olga a murit în aceeași noapte. A adormit după botez și a murit în somn. A doua zi dimineață, când ne-au anunțat, Daniel mi-a declarat că și-a zis în gând – uite muncitorul din “ceasul al doisprezecelea”. Avea în vedere povestea cu muncitorii angajați la lucru. Primul angajat, care a muncit de dimineață până seara, este plătit la fel cu ultimul venit, care a muncit doar o oră. Măicuță! Să nu cumva să te îmbolnăvești, să te ții sănătoasă. Vreau să cutreierăm pământul ăsta împreună, nu vreau să-l vedem doar din fuga mașinii. Vino în Israel, te rog! Îmbrățișează-i pe toți. Hilda Fragment din volumul Daniel Stein, traducător careva apărea în colecția Raftul Denisei, în traducerea Gabrielei Russo.
AVANPREMIERĂ · Ziarul de Duminică
Daniel Stein, traducător/ de Ludmila Ulițkaia
Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut în Bașkiria (fosta URSS) în 1943. Studiază biologia la Universitatea de Stat din Moscova și lucrează o vreme în domeniul geneticii și biochimiei. Debutează în cariera literară la sfârșitul anilor ’70 în calitate de consilier la Teatrul Evreiesc, după care începe să scrie scenarii de film.