– Scriitorul român, cu rare excepții, are proiecția mentală și imaginară a Europei, subînțelegînd prin “Europa” Occidentul. Orientul e pentru noi un subiect exotic, cu mirarea că așa ceva există.

Cum este însă România, văzută din Orient, prin ochii și prin cărțile Danielei Zeca?

– Nu știm mare lucru despre Orient și ni se pare atât de exotic fiindcă, în stirpea noastră de europeni, ne-am deprins să cunoaștem subiectul la școala marilor maeștri. Ar fi multe de spus, dar am să dau un singur exemplu, ilustru prin notorietatea lui: Charles Montesquieu a scris despre Esfahan cu 410 ani înaintea mea. Doar că baronul iluminist, membru al Academiei Franceze și aristocrat sedentar de vocație, nu a pus vreodată piciorul pe pământul iranian. În 1721, când publica Scrisorile persane, savantul avea 33 de ani, scrisese câteva tratate de economie și nu-și putea permite luxul de a părea bien léger, semnând cu nume propriu un roman din scrisori, ale cărui accente satirice i-ar fi făcut să se clatine solida carieră de magistrat. Așa că scrisorile pseudopersane sunt editate sub anonimat, la Amsterdam, Montesquieu asumându-și inițial doar postura de traducător interesat de fidelitatea față de text. Eruditul francez, care a călătorit către Persia doar odată cu paginile lui Jean Chardin, din Voyages en Perse – ce tocmai apăruseră la Paris – e cel dintâi care i-a integrat pe persani în circuitul european, grație unei scrieri care a cunoscut nu mai puțin de 16 ediții în primul an de la apariție! E adevărat că prin el s-a inaugurat gustul orientalismului în Europa, însă tot Montesquieu, folosindu-se de clișee, de păreri și descrieri nevăzute cu propriii ochi, a legiferat superioritatea colonială a Occidentului și falsa îndreptățire de a trata Orientul ca pe un celălalt necunoscut și, deci, periculos.

Faptul că am călătorit repetat în Magreb, în Emiratele Arabe, în Liban și în Iran, că m-am documentat cu rigoare și că am scris despre aceste locuri nu mă îndreptățește să dau verdicte asupra Orientului. Nici n-am făcut-o vreodată în ceea ce am scris. Miza cărților mele e alteritatea nu ca adversitate, ci ca întâlnire și revelație a lumii celuilalt.

De aceea, Istoria romanțată a unui safari nu e doar o poveste de dragoste a epocii postrasiale Obama, așa cum am mai spus, iar Demonii vântului e un roman al inițierilor eșuate, într-un context oriental pe care nu îl putem descoperi până la capăt, pentru că nu putem renunța la propriile prejudecăți și la coduri europene învățate.

Visez ca Darrielle și Mehria, personajele mele cele mai iubite de cititori, să devină protagoniștii unui film bine făcut. Asta ar lămuri într-o demonstrație simplă, pentru toată lumea, ceea ce se ascunde în culisele unei idile orientale, pasionante, dar cu final trist: un impas al explorării Celuilalt, înainte de a-l accepta și de a-l iubi. Diplomația, politica și, mult prea des, desfășurările armate încearcă să rezolve cu urgență și abuziv ceea ce nici febra unui coup de foudre nu poate concilia – diferențele de intensitate și de interpretare…

Grație cărților mele, România, văzută dinspre Orient, pare o țară tolerantă și care înțelege. Cel mai frumos compliment care mi s-a făcut a fost la Beirut, unde studenții cărora le-am vorbit mi-au spus: “sunteți o ambasadoare a Orientului Mijlociu, chiar dacă nu știți limba arabă, fiindcă ați avut curajul și naturalețea să scrieți că iubirea, frica, revolta, deznădejdea și căutarea drumului spre sine sunt la fel în Orient și în Occident.”

Suna ușor bombastic și, desigur, era măgulitor pentru mine, dar remarca traducea în fapt disponibilitatea pe care am resimțit-o după decembrie ’89 de a scrie despre probleme de oriunde din lume, ca și cum ar fi ale mele. Experiența mi-a demonstrat că e mult mai simplu adesea să asimilezi decât să înțelegi, de aceea nădăjduiesc că Omar cel orb, ultima piesă a așa-zisei trilogii orientale pe care am proiectat-o, va fi un roman al înțelegerii mele profunde, care o să-i convingă și pe alții că exotismul e doar un văl peste un chip necunoscut.

Daniela Zeca este absolventă a Facultății de Litere din București, a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării și a unui masterat în științele comunicării. Din anul 2001 este doctor în filologie al Universității din București și lector la catedra de presă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul aceleiași universități. La sfârșitul anului 2006 a primit distincția “Personalitatea europeană a anului pentru România” – secțiunea televiziune, acordată de Fundația Eurolink și Comisia Europeană. Din martie 2003 a fost redactor‑șef al redacției Literatura Arte, iar în prezent este directorul canalului TVR Cultural. De asemenea, recent a devenit membru în consiliul de conducere al Institutului Cultural Român. A mai publicat volumele: Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Curtea Veche, 2005), Jurnalismul de televiziune (Polirom, 2005), Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother (Polirom, 2007), Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii (Polirom, 2009), Demonii vântului (roman, Polirom, 2010) și Zece zile sub văl (fotojurnal de călătorie, cu fotografii de Mihai Adrian Buzura, Litera, 2011).