Kathryn Wagner este o scriitoare și jurnalistă americană, lucrând în prezent la o asociație non-profit destinată ajutorării copiilor defavorizați. Absolventă de jurnalism, cu o specializare în istoria artei, a scris pentru diverse publicații din Carolina de Nord, Massachusetts și Virginia. În prezent scrie la un nou roman.
În Dansatoarea lui Degas cititorul se va trezi într-o strălucitoare epocă a tuturor extravaganțelor, văzută prin ochii unei tinere balerine. Alexandrie, o tânără întreprinzătoare și ambițioasă, reușește să intre în corpul de balet al Operei din Paris, în speranța că va reuși să-și afle un loc în societate, dar și că va putea asigura viitorul financiar al familiei ei. Curând, însă, planul ei eșuează în clipa în care se îndrăgostește de enigmaticul pictor ale cărui tablouri care descriu viața de culise a balerinelor au scandalizat o societate întreagă și au revoluționat lumea artei.
„La fel ca Tracy Chevalier, Kathryn Wagner analizează toate straturile de sens care străbat opera de artă.“ – Publishers Weekly
*
* *
După ce părăsește camera, trec în spatele paravanului și-mi pun costumul, care e în totalitate alb, un corsaj cu straturi de voal imaculat, cu o singură pată de culoare – o eșarfă albastră în talie. Port costumul ăsta de câteva săptămâni în baletul La Sylphide, unde joc rolul unei invitate la nuntă. Îmi leg eșarfa într-o fundă și o las să cadă în falduri, apoi mă îndrept spre fereastră, simțindu-mă puțin stingheră. De obicei, îmi pun costumul doar atunci când intru pe scenă. Și acum parcă aș intra cumva pe scenă, mă gândesc. Doar că sunt singura dansatoare, iar el e singurul spectator. În jur e o tăcere adâncă și mă bucur să remarc că mi-a oferit timp suficient ca să mă schimb.
Când se întoarce în atelier, îmi explică cum trebuie să pozez, într-un mod foarte eficient și profesional. Mă gândesc la tabloul neterminat și încerc să-mi imaginez cum m-aș pregăti pentru un spectacol, dacă nu ar fi nimeni să mă privească. Pare interesat de poza mea, mai ales când încerc să-mi ridic breteaua de satin pe umăr. Repet mișcarea ori de câte ori mi-o cere.
Fac efortul să rămân în poză, nemișcată, chiar dacă simt cum brațele încep să mă doară. Îmi concentrez atenția pe podea, amuzându-mă să număr diferitele culori de vopsea cu care e stropit. Număr douăzeci și opt, dacă diferitele nuanțe pot fi considerate culori. Din moment ce e jocul meu, gândesc că pot fi culori. Îl privesc cum desenează, cum își reglează perspectiva și lumina ferestrei, fredonând ceva care pare a fi operă italiană. Vreau să-l întreb dacă am dreptate, dar îmi mușc limba, nedorind să-i întrerup concentrarea.
Tot umblând prin vopseluri, îmi vorbește despre prietenii lui, despre noul stil de pictură pe care îl promovează.
― Noi mergem într-o direcție complet diferită, suntem altfel decât toți pictorii dinaintea noastră, îmi spune, entuziasmat, amestecând culori. Nu-mi vorbește cu tonul lui obișnuit, din momentele când mă tachinează. Dimpotrivă, cuvintele curg repede și agitat. Noi nu pictăm portrete moarte, pe care eu le numesc picturi murale. Ceea ce vrem noi este să surprindem viața.
― Și eu fac asta! strig emoționată, și cuvintele îmi zboară de pe buze fără să le pot opri. Chiar și când eram mică, întotdeauna îmi plăcea să studiez oamenii pe care-i întâlneam. Nici nu prea le vorbeam, pentru că eram ocupată să-i privesc mai bine. Cu tot cu slăbiciunile lor, spun cu timiditate.
Se amuză, fără a-și lua ochii de pe pânză:
― Draga mea, dacă-mi amintesc bine, când ne-am întâlnit prima dată erai foarte supărată pe tablourile mele pentru că arătau latura ascunsă a dansatoarelor, spune, reluând tonul familiar, iar acum vii și-mi spui că și tu faci exact același lucru.
― Dar eu nu le fac publice! A le observa și a le exploata sunt două lucruri cu totul diferite, spun, apărându-mă.
― Dacă cineva pare a fi ceva anume, dar în realitate este cu totul altceva, cum poate fi asta exploatarea unui subiect? Cred că lucrările mele sunt o reprezentare realistă a vieții, îmi argumentează el. Și eu observ societatea cu ochi critic, exact cum faci și tu. Așa și pictez, aproape ca un om de știință, făcând disecție pe cei din jurul meu, pentru a înțelege ce sunt ei cu adevărat, și nu ceea ce par a fi. Nimeni nu vrea să fie confruntat cu adevăratul său eu, chiar dacă acesta ar fi suficient de atrăgător.
― Deci nici baletul nu a scăpat ochiului tău critic, îi spun cu răceală, uitându-mă pieziș. Îl cunosc pe omul acesta, îmi spun. Nu de la balet, ci din altă parte. Țiganii spun că fiecare dintre noi avem câteva vieți anterioare, și, contrar preceptelor biblice, nimeni nu moare cu adevărat. Oamenii se nasc din nou, și din nou, și din nou, așa că uneori se întâmplă să dai peste cineva pe care l-ai cunoscut într-o viață anterioară. Oare așa să fie și în cazul lui?
Își ridică ochii de pe pânză și mă fixează cu privirea, iar eu stau nemișcată, așteptându-mă din clipă în clipă să urle la mine, invitându-mă afară.
― Ei, ești mult prea sensibilă. Toate dansatoarele încearcă să păstreze imaginea asta inefabilă, vă prezentați lumii ca niște creaturi mitice. Să-ți dau un exemplu – cândva, una dintre dansatoarele cele mai strălucite ale Operei era o fată mignonă căreia îi plăcea să-și spioneze vecinii. Asta e mult mai interesant pentru mine decât balerina de pe scenă. Fetele acelea, din tablourile care te-au supărat atât de mult, sunt niște ființe mizerabile și vanitoase care nu se mai satură de bărbați și de bani.
Șocul acestor cuvinte mă smulge din visare și vreau să protestez, dar mă gândesc la Cornelie și, vrând-nevrând, trebuie să accept că ea este o astfel de creatură. Acum îi văd mâinile agitându-se pe hârtie și îmi dau seama că nu am văzut niciodată cum apar eu în desenele lui. E adevărat, colecționarul american a fost impresionat de pasteluri, dar ce voia să spună cu faptul că Edgar a surprins însăși esența ființei mele? Mi se strecoară în minte viziunea unor portrete, o versiune degradată a mea circulând prin toată țara. Mă uit la el cu suspiciune, urmărindu-i forma buzei superioare, și, brusc, știu că țiganii au avut dreptate, pentru că-mi amintesc de un vis în care un bărbat cu părul negru mă săruta de zor, în drum spre Espelette.
Din volumul „Dansatoarea lui Degas”, de Kathryn Wagner, în pregătire la
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei. Traducere din engleză de Adriana-Carmen Racoviță