De oricâtă frondă s-ar dovedi capabili, oricât de dezinhibați
ar fi, tinerilor prozatori de astăzi le lipsește, cu excepțiile de
rigoare, curajul de a povesti pur și simplu, de a construi intrigi
liniare, fără artificii seci ori șmecherii previzibile.
Cei câțiva care nu își propun neapărat să șocheze, ci să joace
onest, cu cărțile pe masă, realizând că romanul nu poate fi o
colecție de însemnări similidiaristice, aleatorii, debordând de
sexualism ori limbaj frust, dar trădând o acută sărăcie a
imaginației vor fi, cred, câștigătorii de mâine. Printre aceștia,
Florin Lăzărescu mi se pare mai puțin dispus să asculte de modele
vemii, conturându-și o manieră proprie care cu siguranță, peste
ceva timp, va da rezultate surpinzătoare pe spații mai
extinse.
Încă de la debutul din 2000, cu volumul de proze scurte
Cuiburi de vâsc, tânărul scriitor ieșean a atras atenția
prin ceea ce colegilor săi de generație le cam lipsea și, în mare
parte, nu le prisoște nici astăzi: talentul de povestitor, dublat
de o autentică naturalețe a dialogului. În miniromanul ce a urmat,
Ce se știe despre ursul panda (2002), atuurile sale s-au
acutizat, pentru ca romanul Trimisul nostru special, apărut,
ca și precedentul, la Editura Polirom, să reprezinte deja o
confirmare, ba chiar o maturizare, o “clasicizare” a mijloacelor și
artificiilor narative care l-au impus pe autor. Prima impresie la
lectură este puternica vizualizare a evenimențialului pe care
textul ți-o impune; Lăzărescu alcătuiește parcă scenarii precis
tăiate, nu se pierde în perorații inutile, nu are gustul
descriptivului ori al domolirii discursului în divagații inutile.
De aceea, cartea sa se citește dintr-o suflare, chiar dacă încalcă
regula tradițională a structurii liniare, unidirecționale. Romanul
este un mozaic atât în ceea ce privește diversele plot-uri
pe care le aruncă în joc, cât și vocile narative care preiau,
sacadat, inițiativa.
Personajele lui Florin Lăzărescu suferă de o patimă orientală
de a povesti, pentru ele lumea există numai în măsura în care
tăinuiește o poveste și se supune legilor acesteia. Chiar și
realitatea cea mai aridă, cea mai obișnuită, brutală, cinică, prea
grăbită pentru a mai acorda atenția cuvenită amănuntelor care fac
legătura cu alte lumi ficționale paralele, ascunde în nișele sale
obscure un miez de poveste.
Uneori narațiunea, personajele alunecă lin către zona
inefabilă a miraculosului, a fabulosului, dar autorul știe să
acrediteze aceste registre, montându-le în rame cât se poate de
verosimile și conferindu-le turnuri firești. Lumea în care trăim,
pare el a susține, nu este unidimensională, o salvează imaginația,
legendele adevărate, naivitatea unora care se încăpățânează să
nu-și piardă dispoziția diafană de a străpunge pojghița
lucrurilor.
Romanul debutează cu o scenă menită să inducă o anumită
incertitudine cititorului: Antonie, reporterul unui cotidian de
mare tiraj, își povestește una dintre experiențele-limită,
atribuindu-i, prin detașarea relatării, nota unui fapt comun:
călătoria către lumea cealaltă: “Închipuie-ți un rahat de tunel, o
chestie oranj, prin care treci dinspre viață spre moarte”. Nimic
mai obișnuit, aparent, Raiul găzduiește sfinți necanonici, care
nu-și refuză plăcerea de a fi băieți de gașcă, imprimând scenei o
alură burlescă ce dă naștere unui comic irezistibil. De ce i se
îngăduie tocmai lui Antonie să ajungă la limita sensibilă dintre
viață și moarte, să tragă cu ochiul înspre cealaltă fațetă,
considerată tabu, a realității? Este el alesul, cel căruia i se
acordă privilegiul de a deveni “trimisul special” în lumea de
dincolo? Încărcătura religioasă, mistică a romanului nu este de
neglijat, personajele având mereu iluzia că operează în numele
cuiva străin, dar totuși apropiat, a cărui bunăvoință le-ar
justifica existența, dar cu care își permit să vorbească de la egal
la egal (exemplar este momentul rugăciunii țiganului Elvis adresată
unui Dumnezeu căruia îi cere, amical, protecția ca preț al
credinței sale).
De altfel, reluând istoria lui Iisus într-o manieră
dezinhibată, eroul-narator îl numeșe, deloc întâmplător, “trimisul”
Domnului; mântuitorul este, așadar, trimisul special al
tatălui ceresc, la fel cum și Antonie devine mesagerul lumii de
aici către sferele celeste. Un transfer simbolic are astfel loc,
deschizând breșa pentru un alt nivel al lecturii cărții.
Dar să încerc să-mi pun, totuși, ordine în idei. Chiar dacă
romanul este alcătuit din variate povești, aducând în scenă
protagoniști diferiți, straniul ziarist Antonie este, totuși, cel
care conferă coerență lumii ficționale închegate de autor din
cioburi disparate, dar cordial lipite între ele. De fapt, în jurul
său gravitează și restul personajelor, el este nexus-ul
tuturor poveștilor acestora, alambicate sau simple, către el
converg toate dramele sau farsele lumii, în el se întâlnesc toți
eroii literaturii, de la Enkidu, la Don Quijote, Hamlet ori Ahab;
viața lui Antonie este o sumă de legende, cărora le face loc în
lumea concretă, pragmatică pe care, ca reporter, încearcă să o
exploreze. Paul Cernat observă bine în prefață că autorul are harul
de a proiecta “în basm și în fabulație ludică toate ororile
lumii”.
Ceilalți protagoniști păstrează reminiscențe din arealul
fabulatoriu; ca și Antonie, ei nu se hotărăsc să se maturizeze
complet, se încăpățânează să înfrunte prin imaginație, naivitate
ori bună credință brutalitatea cotidianului. Dar, lucru
semnificativ, fiecare dintre ei este sortit eșecului. Părintele
Ioan nu suportă ideea că este un sfânt, profesorul Iosif, tatăl lui
Antonie, înnebunește în urma detenției în închisorile comuniste
și-și educă, în sirit spartan, copilul, refuzându-l lumii pe care o
detestă, țiganul Elvis moare în urma unei supradoze de cocaină,
pseudo-teroristul Mohammad nu are tăria de a detona dinamita cu
greu procurată, unui sfânt i se fură degetul mijlociu întins,
revoltat, către lume, redactorul-șef al ziarului resimte, dincolo
de masca cinică, rece, pe care o afișează, eșecul personal,
complexat fiind de anumite drame ale copilăriei. O lume sordidă,
așadar, pragmatică, pentru care totul, inclusiv divinitatea, se
transformă în marfă mediatică (“Dumnezeu e-o știre răsuflată”),
guvernată de un cinism devenit modus vivendi. O realitate
recognoscibilă care, pentru a fi salvată, are nevoie de “frumoși
nebuni” precum “sălbaticul” Antonie. Acesta este convins că numai
preschimbând lumea într-un șir nesfârșit de povești o poate
salva.
Accentele mistice ale romanului nu împrumută tonalitățile
fonfăite, convenționale, ale predicii plate, seci. Dumnezeu însuși
este supus unui test, căci făptura pe care a creat-o nu mai este
demnă de iubirea sa. “Pe cei buni nu-i greu să-i iubești… Iubește-i
pe ăștia, dacă poți! Eu nu-s în stare”, îi aruncă Cel de sus
mântuitorului. Pentru a salva omenirea de peirire, Iisus trebuie să
se coboare la nivelul acesteia. Antonie, ca un profet care a
părăsit sălbăticia pentru a cunoaște lumea și, astfel a o îndrepta,
perorează nonșalant: “Iisus e viu, la fel de viu ca povestea sa. Eu
unul merg pe stradă cu frică, să nu trec nepăsător pe lângă
Iisus”.
Talentul lui Florin Lăzărescu este de a pune toate acestea
într-o carte, fără a deveni tezist. Dimpotrivă, el este, probabil,
unul dintre puținii scriitori tineri care, odată ce i-ai gustat,
îți devin apropiați, familiari. Cu personajele sale te aștepți să
te întâlnești pe stradă; umorul său este contagios și revigorant,
aliajul de gravitate și cozerie te îndeamnă să crezi, la rându-ți,
cum că realitatea ascunde în pliurile sale multicolore variante
à rebours ale aceluiași fapt. Că, în fond, orice eveniment
își are povestea sa, autentică ori apocrifă și că, atâta timp cât
lumea se dovedește a fi un labirint ficțional, osatură a marii
povești, ea este salvată. Relativizate cu blândă ironie și
susținute de un simț al comicului care face simpatice până și
ticăloșiile oamenilor, întâmplările obișnuite capătă înțelesuri
adânci.
Portavoce a autorului, Antonie traversează o
reală experiență inițiatică. În final, el se confesează: “Trăiesc
de peste treizeci de ani în această lume care mă fascinează și mă
sperie, în egală măsură. Și-n fiecare zi, cumva, fascinația scade,
iar spaima crește. Am senzația că n-am înțeles și nu înțeleg
nimic”. Dar la înțelegere se poate ajunge într-un singur fel: prin
poveste. “Hai mai bine să-ți povestesc lumea”, ne îndemnase
protagonistul la începutul romanului, luându-ne părtași în această
fascinantă aventură a cunoașterii care este viața sa. Cu alte
cuvinte, povestea sa și a lumii în care îi este dat să viețuiască.
Una dintre atâtea altele posibile, căci realitatea pare a fi o
inepuizabilă fabulă, matrice generoasă a unui număr nesfârșit de
intrigi secundare.
Dar, vorba unui personaj al cărții, “cum rămâne
cu cealaltă poveste?” Ne va lămuri, de bună seamă, Florin
Lăzărescu, bravul povestaș, în următoarea sa carte.
BOGDAN CREȚU (născut la 21 ianuarie 1978, în județul
Constanța) este lector la Catedra de Literatură Română din cadrul
Facultății de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Iași. Doctor
în filologie, cu distincția magna cum laudae, din iulie
2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explorări în critica și
eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor
din România; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri
literare”); Matei Vișniec – un optzecist atipic (Premiul
pentru debut al “Ziarului de Iași”, nominalizat la Premiul pentru
debut al revistei “România literară”), Lecturi actuale. Pagini
despre literatura română contemporană (Premiul pentru critică
al revistei “Ateneu”), Utopia negativă în literatura română.
Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în
diferite reviste culturale. Semnează prefețe la numeroase volume,
antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii
Scriitorilor din România și al Asociației pentru Literatură
Generală și Comparată. Din 2006, semnează o rubrică săptămânală în
“Ziarul de Iași”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a
Radio Iași, din 2006.