DARKSIDE – Tărâmul Întunericului/ de Tom Becker

Bine ai venit în “DARKSIDE – Tărâmul Întunericului”, acolo unde întâlnești coșmaruri la tot pasul… Locuința lui Jonathan Starling a fost atacată în timp ce tatăl lui se află într-un azil. Băiatul luptă pentru propria lui viață, dar nu există niciun loc în care să se ascundă. Londra e împărțită în două lumi: una întunecată – DARKSIDE, și o alta luminoasă, LIGHTSIDE. Din cale-afară de periculos și mai mult decât înfricoșător, DARKSIDE, Tărâmul Întunericului – guvernat de legile unui Jack Spintecătorul al copiilor -, este un loc în care vampirii și vârcolacii se plimbă pe străzi. Este o lume a coșmarurilor și secretelor aducătoare de moarte. Iar Jonathan trebuie să găsească o cale să evadeze, să se întoarcă în LIGHTSIDE, Tărâmul Luminii… Un thriller supranatural, plin de suspans, cu personaje memorabile și cu momente de horror gotic.
Încă de când a învățat să scrie, Tom Becker și-a dorit să devină scriitor. De fapt, la vârsta de cinci ani, chiar și-a notat într-un carnețel că visul lui este să scrie cărți. A studiat Istoria la Universitatea Oxford și s-a lăsat inspirat de atmosfera deosebită din această instituție academică. Obișnuia să-și petreacă zile întregi la bibliotecă, studiind și citind. În prezent, își dedică timpul scrisului. Locuiește în Marea Britanie.

Era incredibil de iritat. Crezând că ar putea primi câteva răspunsuri adevărate de data asta, Jonathan îi puse tatălui său întrebare după întrebare. Dar Alain își pierdea și își recăpăta cunoștința, prinzând numai frânturi din ceea ce spunea fiul său. Uneori încerca să răspundă, dar gura lui se lupta să formeze cuvintele. Jonathan își plecă neconsolat capul.
– Nu te necăji, dragă, zâmbi înțelegător doamna Elwood. S-a trezit. Acesta este lucrul important. Când o să se simtă mai bine, poți să-i pui toate întrebările la care vrei să afli răspunsul.
– Dar sunt atâtea lucruri pe care nu le știu! Atât de multe pe care el nu mi le-a spus! Îi veni o idee: Dumneavoastră ce știți despre Tărâmul Întunericului?
Doamna Elwood oftă. Când își întoarse puțin capul într-o parte, abajurul aruncă o umbră pe obrazul ei.
– Destul ca să știu că este un loc rău și că atât tu, cât și tatăl tău ar trebui să stați departe de el.
De-afară, de pe coridor, se auzi zgomotul unor pași măsurați. Pentru o secundă, Jonathan se gândi că era o soră care venea să-i spună că trebuia să plece, dar pașii trecură de ușa lor și intrară în schimb în rezerva opt.
– Dar știu cum se ajunge acolo! Am fost la Biblioteca Britanică și am citit cartea asta, și ea mi-a spus tot ce trebuie să știu! Pot să mă duc pe Tărâmul Întunericului!
Înfierbântat, arătă cu degetul spre Alain.
– Crezi că este așa de simplu? Să mergi pe Tărâmul Întunericului nu e ca și cum ai merge pe stradă, Jonathan. Nu poți să sari pur și simplu într-un autobuz. Îți smulge bucăți de suflet. Uită-te la tatăl tău! Nu s-a mai întors acolo de doisprezece ani, dar locul are încă ghearele înfipte în măruntaiele lui. Îl prinse pe Jonathan de umeri, cu ochii mari și rugători. Este ca un viciu. Vrei să sfârșești așa?
– Nu înțeleg. Dacă vrea așa de mult să se întoarcă, de ce n-o face?
Doamna Elwood oftă.
– A fost un accident. O clădire s-a prăbușit peste singurul punct de trecere pe care-l știa Alain. Nu putea să-l mai folosească. De atunci încoace a fost obsedat să încerce să găsească o altă cale prin care să ajungă pe Tărâmul Întunericului. Dumnezeu știe că el are motive să meargă acolo, dar… vreau să spun, ce este cu familia voastră, de ce sunteți așa de dornici să vă faceți rău?
Un zgomot de râcâială și un țipăt ascuțit se auziră prin pereți din camera alăturată, distrăgându-l pe Jonathan. Se forță să se concentreze asupra doamnei Elwood.
– Uitați ce e, cineva trebuie să înceapă să-mi spună adevărul. Ce este Tărâmul Întunericului? Ce legătură are tatăl meu cu el? Și de ce încearcă niște oameni să mă răpească?
Ea clipi.
– Ce?
– Au venit după mine la bibliotecă! Era femeia aia ciudată care se numea Marianne și avea un parfum care m-a moleșit, făcându-mă să merg cu ea până când am reușit să fug și a trebuit să-i fac să mă arunce afară ca să scap de ei.
Urmă o pauză din cauza șocului.
– Ai fost dat afară din Biblioteca Britanică?
– Nu am avut de ales! Tipii ăștia mă urmăreau. Trebuia să ies cumva!
Explicația lui nu păru să îmbunătățească lucrurile.
– Și sunt foarte sigur că sunt aceiași oameni care au intrat în casă noaptea trecută.
Alain se mișcă, privind întrebător la doamna Elwood. Dintr-odată, ea se înroși.
– Aveam de gând să-ți spun, Alain, dar nu știam cum s-o fac… oricum, tu abia te-ai trezit și… uite, a fost agitație la tine acasă noaptea trecută. Am ajuns acolo la timp și totul a fost bine, dar… cred că venise cineva după Jonathan. Desigur, se întâmplă niște lucruri ciudate, Alain, dar o să ne descurcăm până te faci tu bine din nou. Pot să am grijă de Jonathan, cu sau fără doamne parfumate.
Cu un efort supraomenesc, Alain întinse o mână subțire și mângâie liniștitor brațul doamnei Elwood. Apoi, foarte încet, scutură din cap.
– Arn ‘Eegi, murmură el către cei doi vizitatori ai lui.
– Ce, tăticule?
– Arn ‘Eegi, încercă el din nou, vizibil frustrat de incapacitatea gurii lui de a forma cuvintele.
– Nu înțeleg. Ce?
Alain își săltă capul de pe pernă și strigă:
– Arn ‘EEGI!
Doamna Elwood trase aer în piept.
– Sigur că nu, Alain. Putem să avem grijă de lucruri și de noi. Nu e nevoie să-l amestecăm pe el… și tu știi ce înseamnă, nu? Știi unde ar trebui să meargă Jonathan!
– Despre ce vorbește?
Capul lui Alain căzu înapoi pe pernă.
– E sing’ra cale, bâigui el. El știe… poate trece.
Un zâmbet slab flutură pe fața lui.
– Ce zice? Nu înțeleg. Spuneți-mi, vă rog.
Doamna Elwood își întoarse din nou capul.
– Spune “Carnegie”. Vrea ca de tine să aibă grijă Carnegie.
– Și cine este Carnegie?
– Un prieten de-al tatălui tău. Locuiește pe Tărâmul Întunericului. O întrerupse o serie de izbituri din rezerva opt, urmată de un țipăt ascuțit, amestecat cu frică. Ce Dumnezeu a fost asta?
Urmară un alt țipăt și zgomot de sticlă spartă.
– Habar n-am. Da’ nu sună prea bine.
Auziră cum ușa camerei alăturate se dădu de perete și distinseră tropăitul unor pași iuți care se depărtau pe coridor. Jonathan se ridică și se uită cu grijă pe după ușă. În întuneric abia putu să distingă o siluetă care se îndrepta spre scară.
– Jonathan, sunt sigură că doctorii știu ce fac.
– Nu cred că era un doctor.
– Ei bine, nu te duce acolo. Jonathan!
Era prea târziu. Se strecură afară, pe coridor. O adiere înghețată venea de undeva, iar ușa rezervei opt se izbea frenetic de perete. Jonathan se apropie tiptil de ea și, trăgând adânc aer în piept, se uită în cameră. Avusese loc o înfruntare cumplită. Patul fusese răsturnat și cearșafurile erau împrăștiate peste tot pe podea. Lampa fusese spartă și pe pereți erau pete de sânge. Ceva fusese aruncat pe fereastră cu forță, trecând prin sticlă și prin barele de siguranță de dincolo de ea. Nu era nimeni în cameră. Atât vizitatorul, cât și pacientul dispăruseră. Dar Jonathan văzuse doar o singură persoană plecând pe coridor. Merse încet la fereastră și se uită pe ea. Acolo, jos, un corp zăcea întins pe asfalt, odihnindu-se pe un pat din cioburi de sticlă. În timp ce privea, altă siluetă ieși pe ușa principală a secției, trecu repede pe lângă acel cadavru fără să arunce o privire și dispăru în noapte.
Jonathan o luă spre salonul lui, dar, pe când ieșea, ceva îi atrase privirea spre podea. Se aplecă și-l ridică. Era un cuțit mic, de argint, cu un mâner care arăta ca și cum ar fi fost cioplit în os. Lama mânjită de sânge străluci cu lăcomie. Cu o siguranță stranie, Jonathan știu că aceea nu fusese prima dată când mușcase din carnea umană.
Auzi oameni pe scări, venind probabil să vadă ce era cu zgomotul acela. Jonathan era conștient că trebuia să arunce pumnalul, dar, dintr-un motiv neștiut, nu se mișcă. Era ceva liniștitor în legătură cu greutatea armei din mâna lui; părea că se potrivește de minune cu palma. Avea senzația că acel cuțit parcă fusese făcut special pentru el. Mortal cum era, avea în același timp o frumusețe nepământească și dintr-odată simți că nu era în stare să-i de drumul.
Nu mai era timp de gândire. Jonathan șterse în grabă lama pumnalului, îl puse în buzunar și se strecură din nou în salonul tatălui său.
– Ce se întâmplă acolo? întrebă doamna Elwood.
Văzu îngrijorarea de pe chipul ei și atunci ridică din umeri.
– Nu-mi dau seama, minți el.
Un strigăt de durere veni dinspre pat și-i făcu pe amândoi să se întoarcă. Alain se ridicase în fund, drept, cu pumnii încleștați și cu tot corpul cuprins de spasme.
– Doamne, Dumnezeule! Ce se întâmplă?
Venele se umflau pe gâtul lui Alain și ochii-i erau sălbatici, de parcă încerca să strige un singur avertisment final, dar un sunet ascuțit, sugrumat a fost tot ce reuși să iasă printre dinții lui încleștați. Jonathan alergă la el fără să poată face nimic: Alain țipă și căzu pe spate, în pat, cu ochii ațintiți în gol, spre tavan.
Întunericul și-l revendicase încă o dată.

Din volumul în curs de apariție la Editura Corint Junior. Traducere din limba engleză de Adriana Tudor.