Intrară din nou pe Calea Victoriei, în mijlocul aglomerației. Mulțimea din jur alungă plictiseala lui Matei. Ochi necunoscuți aruncau priviri scurte către el, stârnindu-i imaginația. Automobilul înainta încet, iar el prindea frânturi de discuții și se amuza punându-le cap la cap.
– La Cărăbuș, aseară, Constantin Tănase a fost…
– La Liga Națiunilor, domnule, mă înțelegi? Cu domnul Titulescu al nostru la Liga Națiunilor, unde…
– Zice că banca lui ar fi dat faliment…
– Îți amintești când cu asasinatul din Japonia, cel în care ar fi trebuit să moară și Charlie Chaplin, numai că…
– O a treia curbă de sacrificiu îți garantez că nu va mai fi. Guvernul nu e prost, știe că ar cădea. Să-i reduci omului de trei ori din salariu…
„La Cărăbuș, aseară, Constantin Tănase a fost la Liga Națiunilor, cu domnul Titulescu al nostru, unde zice că banca lui ar fi dat faliment când cu asasinatul din Japonia, cel în care ar fi trebuit să moară și Charlie Chaplin, numai că o a treia curbă de sacrificiu nu va mai fi”, își făuri Matei în gând propriul lui film, în care oameni și evenimente se amestecau dimpreună, toate pentru joaca lui.
Automobilul înainta din ce în ce mai greu.
Eliza Moruzi Slătineanu își pierdea răbdarea. Nimic nu părea să meargă bine astăzi. Purta o brățară victoriană cu șapte safire montate în șapte locașuri filigranate, prinse unele de celelalte cu lănțișoare, pe care dimineață o pusese la mână în grabă, prinsă în iuțeala pregătirilor, numai pentru că era ton sur ton cu noua ei rochie albastră.
Uitase că brățara îi fusese prea largă încă de când o cumpărase de la „Iosef Resch fiul”, de pe Calea Victoriei 52, bijutierul ei, și că hotărâse cu acesta să o ducă înapoi, pentru potrivire pe mâna ei. Își amintise numai atunci când, urcând în grabă la volanul automobilului, ca să o ia înaintea lui Serghei, simțise brățara dispărând cu totul de-a lungul brațului, sub mâneca voalată a rochiei.
Acum, cu automobilul oprit la fiecare pas din cauza mulțimii de pe Calea Victoriei, spaimele ei toate coborâră asupra brățării. Scutură brațul cât să o simtă căzându-i frumos pe poignet, așa cum o dorea. Când însă așeză din nou mâinile pe volan, brățara se strecură pe sub mânecă. Coborî dreapta de-a lungul coapsei și nu o mai ridică. Cercetă cu vârfurile degetelor marginile brățării. Era așa de largă încât ar fi putut să o tragă în palmă, așa încheiată cum era.
În față se putea vedea, în sfârșit, răscrucea Sărindarului. În ritmul acesta, drumul până acasă avea să mai dureze încă un ceas, ceea ce însemna că nu putea ajunge înapoi, la spital, înainte ca Luca să intre în operație.
Operație.
Cuvântul acesta așezat alături de numele copilului ei o tulbură pentru întâia oară cu adevărat. Ca și cum ar fi avut nevoie să se distanțeze ca să cuprindă cu gândul întraga situație. Panicată, apăsă claxonul prelung, într-un singur strigăt nesfârșit de ajutor. Încurajate de izbucnirea ei, alte câteva automobile din jur sloboziră claxoane pe felurite tonuri. Din față, din mijlocul pieței Sărindarului, se auzi fluierul unui agent de circulație. Șirul de automobile se opri.
– Ce este, mamă? întrebă Matei, strecurându-și umerii printre cele două scaune din față. De ce ne-a oprit?
Eliza îi aruncă o privire speriată. Uitase preț de o clipă de Matei. Ce făcuse tot acest timp acolo, în spate? Cum putuse să fie atât de cuminte încât să uite de el? Își aminti de perele rămase în spital, la Didina. Așezase din nou amândouă mâinile pe volan, așa că brățara alunecase iarăși până aproape de cot, necăjind-o. Lacrimile îi împăienjeniră ochii și Eliza scăpă un suspin care, în loc să-i ușureze junghiul din piept, mai mult i-l ascuți, tăindu-i respirația. Matei îi puse palma mică pe braț și-i vorbi cu voce liniștitoare, cum văzuse pe tatăl lor făcând în astfel de momente:
– Lasă, mama, nu-i nimic.
– Para ta, Matei. Îmi pare rău, spuse Eliza, respirând precipitat, din ce în ce mai iute, precum copiii cei mici în pragul unei crize de plâns. Știi că nu ne putem întoarce după para ta.
Matei căută o scăpare în privirile trecătorilor zăriți pentru câte o clipă prin geamurile automobilului. Mama avea iar „un episod”. Știa asta. Recunoștea toate semnele, numai că de data aceasta, nimeni nu mai avea să-l trimită pe el sus, în camera lui, astfel încât lumea să fie iarăși întreagă, așezată în rosturile ei firești, când va fi chemat înapoi.
De data aceasta trebuia să rezolve el totul. Nu avea să afle niciun ajutor de dincolo de geamurile automobilului. Cele două lumi, cea de afară și cea de aici, din interiorul Mercedesului tatălui său, nu se puteau întâlni deocamdată.
– Probabil din nou vreun muscal a încurcat toată circulația cu calul lui. Agentul va face ordine și ne va da drumul imediat, spuse Matei, amintindu-și că primul lucru pe care-l făcea tata în astfel de clipe era să preia conducerea și să-i spună mamei ce are de făcut. Când auzim din nou fluierul, pornim mai departe către casă. Strângem iute lucrurile lui Luca, anunțăm că vom mai întârzia și ne întoarcem la spital.
– O să ajungem la timp? întrebă Eliza, ștergându-și lacrimile de pe față.
– O să fie bine, spuse Matei, găsind răspunsurile în minte pe măsură ce rostea cuvintele. Tante Alice și tante Didina sunt cu el. O să fie bine. Nu este singur.
– Și brățara? vru să mai știe Eliza, descumpănindu-l pe Matei care o privi întrebător.
– Brățara? Și cu brățara o să fie bine. Exact cum am stabilit, dădu el cel dintâi răspuns care-i veni în minte.
– Exact cum am stabilit, repetă mama după el, ca un copil cuminte. O ducem înapoi, la bijutier.
– Sigur, o ducem înapoi, la bijutier, se lumină Matei la față, înțelegând numai pe jumătate.
– Și para ta?
– O luăm atunci când ajungem la Luca.
– O luăm atunci când ajungem la Luca. Este foarte bine așa. Așa facem.
Eliza Moruzi Slătineanu zâmbi fericită și-și sărută fiul cel mic pe frunte. Îi mângâie obrazul cu palma parfumată. Se simți dintr-odată ușoară și curată. Se gândi că așa trebuie să se simtă, pesemne, un strat de margarete primăvara, după o ploaie caldă.
Șirul de automobile prinse din nou a înainta, și curând trecură pe lângă un cal rănit, căzut la pământ. Câțiva birjari strânși în jurul trăsurii prinse în accident încercau să scoată calul la margine, în afara drumului. Îl desfăcuseră din chingi și împinseseră trăsura, ca să facă loc. Calul ridica din când în când capul de la pământ, și Matei putu vedea cum coama îi șiroiește de apa ploii adunate la marginea trotuarului.
Animalul fornăia obosit pe nări, slobozind aburi fierbinți asupra gleznelor celor ce se străduiau să ajute. Apoi își lăsa din nou capul la pământ, clipind rar, ca după un somn greu. După numai doi-trei metri, automobilele se opriră din nou, așezând de data aceasta pe Matei la numai o palmă de calul căzut la pământ.
Se priviră o clipă drept în ochi, apoi calul coborî pleoapele și nu le mai ridică. Băiatul îl așteptă, ținându-și respirația. Ochii lui se măreau pe măsură ce așteptarea se prelungea. Nările animalului sloboziră un fir subțire de abur, și copilul își lipi palmele amândouă de geam.
– O să fie bine, spuse el, agățându-se cu nădejde de aburul firav de viață ieșit din nările calului.
Din romanul cu același titlu în pregătire la Editura Cartea românească