De-a mama oarba...

…sau ce-ar mai putea inventa un regizor de la Hollywood ca sa clatine un pic schema batuta in cuie a comediei romantice? De data aceasta, un virtual schimb de mame pe care eroul Will Hayes il introduce in ecuatia trecutului sau, povestit la culcare fetitei lui, Maya. Mai precis, dupa ce asista, la scoala, la o lectie de sexualitate evident prematura pentru varsta ei, fetita de 11 ani isi bombardeaza tatal cu intrebari despre dragoste in general si despre amorurile lui in special. Iar el nu are nici o idee mai nimerita decat sa-i prezinte cele trei relatii importante ale vietii lui, cu nume schimbat, punand-o sa ghiceasca, dupa destul de putine indicii, care dintre ele e, de fapt, mama ei, de care Will, apropo, e pe cale sa divorteze. Pare destul de incalcit? Asa si este filmul, care, concentrat asupra acestei situatii oarecum neobisnuite, pierde din vedere amanuntele logice – o minima explicatie a motivelor divortului dintre cei doi, de exemplu – si, mai ales, firescul situatiilor si al personajelor. Cele trei candidate la inima lui Hayes au, desigur, calitati, mai mult intrezarite decat subliniate de poveste, ce-i drept, iar cele trei istorii de dragoste sunt fragmentate de flash-back-uri si flash-forward-uri menite sa invioreze filmul si sa-i dea un ritm. Rezultatul e insa pe dos, toata aceasta istorie complicata fiindu-ne livrata intr-un mod greoi, care de la un moment dat pare interminabil. Vesnicele oscilatii sentimentale ale lui Hayes, caleidoscopul caznit de declaratii si momente tandre, revenirile la dialogul cu fetita pedanta si matura pana la limita suportabilului se intretaie greu si cacofonic. Ceea ce-i reuseste, insa, ca de obicei, regizorului Adam Brooks (Practical Magic, Wimbledon, Bridget Jones: The Edge of Reason) este sa scoata castanele din focul unui scenariu slabut si impiedicat cu mana unei distributii excelente. De data aceasta, foarte talentata Abigail Breslin se lupta eroic (si invinge!) cu replicile pretios ridicole ale Mayei, Rachel Weisz e expresiva, seducatoare si pasionanta, ca intotdeauna, reusind un portret irezistibil al jurnalistei bataioase si boeme – in schimb, Elizabeth Banks si Ryan Reynolds, tocmai interpretii parintilor Mayei, sunt cei mai potoliti (sau mai bine zis stersi) din toata distributia. Excelenti cu adevarat sunt insa Isla Fisher, una dintre cele trei iubite ale lui Hayes – cea mai dulce, vioaie, rebela si surprinzatoare dintre ele -, un fel de porte-bonheur care ii iese tot timpul in cale si pe care el il scapa din maini cu o ignoranta tipic masculina a adevaratelor oportunitati sentimentale din viata, si Kevin Kline, in rolul unui scriitor talentat, afemeiat si mucalit, care isi disputa cu Hayes nu doar femeia iubita, ci si viziunea asupra lumii. Apropo de aceasta viziune, probabil ca, pana la urma, este cea care salveaza filmul de la o mediocritate perfecta, pentru ca, pe fundalul campaniei lui Clinton din 1992, ne e prezentata o America – si probabil o intreaga lume, in extenso – ceva mai putin pervertita in convingeri, ceva mai umana si mai calda, care inca nu descoperise eficienta irezistibila a internetului si mobilelor, instrainarea si anonimatul sec al messengerului, izolarea si cinismul epocii post-dating. Pana la urma, daca la nivel scenaristic scartaie destul de vizibil, amestecand datele si intamplarile pana la satietate, filmul reuseste o delicata tusa de spirit al timpului, care are sanse sa ramana mai mult timp in memoria spectatorului, facandu-l sa viseze. Macar pentru cateva momente.
Desigur… poate ca… / Definitely, Maybe. Productie SUA, 2008. Regia si scenariul: Adam Brooks. Cu: Ryan Reynolds, Isla Fisher, Kevin Kline, Rachel Weisz, Elizabeth Banks, Abigail Breslin, Derek Luke. Premiera: 25 aprilie. Distribuit de: Ro Image 2000.