Vreme de un an și jumătate am încercat să răspund la această întrebare în fiecare zi, de luni până vineri. Să răspund public, în fața telespectatorilor – căci în sinea mea îmi răspunsesem de mult. De pe la 12 ani, când, descoperind “Cireșarii” lui Constantin Chiriță, “cădeam” în ei atât de rău încât vreme de vreo doi ani nu știu dacă am citit și altceva – dar aventurile lui Tic, Maria, Lucia, Ursu, Dan, Victor de cel puțin zece ori fiecare din cele cinci volume! Nu, n-am rămas cu acele zece-cincisprezece lecturi, de-a lungul anilor le-am mai citit de câteva ori, ultima oară acum doi ani, cap-coadă, iar acum le citește băiatul meu cel mare, căci cel mic mai are puțin până să învețe să citească…
De ce-aș citi? O bună parte dintre răspunsuri – căci sunt multe, nu unul singur – se află acolo, în copilărie, în “Cireșarii”, de unde mi-am cules o bună parte dintre valorile fundamentale pe care am încercat să-mi construiesc viața. Am aflat cum trebuie să fie prietenia, dragostea, curajul, umorul, răbdarea, inteligența, cultura, educația – și la ce folosesc fiecare dintre ele. Nu numai simbolic, ci și extrem de concret. Iar dacă din sutele de pagini ale “Cireșarilor” ar trebui să aleg o singură replică, ea îi aparține lui Tic și rezumă perfect filozofia mea de viață. Când Tic se dă rotund în fața unui bărbat abia cunoscut, vorbind despre ce va face el când va fi mare, omul îi răspunde cu acel zâmbet condescendent pe care îl au adulții față de puști: “Toți spunem așa când suntem tineri!”, convins, firește, că-i dă o lecție de temperanță pe care cârnul personaj n-are cum s-o înțeleagă atunci, dar își va aminti de ea când va ajunge la rândul lui matur și înțelept. Numai că Tic, în loc să se simtă copleșit, îi răspunde provocator: “Da? Înseamnă că undeva există o trădare!”Minunat. Absolut minunat. Trădarea care din avântat te face cumințel, din inventiv – conformist, din iconoclast – înregimentat, din curajos – înțelept. Căci limita superioară a înțelepciunii e lașitatea. Sau cel puțin inacțiunea. Cu cât știi mai multe, cu atât realizezi mai bine că nu merită să te zbați pentru nimic. Marile spirite, cele care mișcă lumea înainte, sunt copilărești, agitate și imprudente. “Când am încetat de a mai fi copii, am încetat de a mai fi”, constatarea lui Brâncuși, am aflat-o ceva mai târziu. Tic a fost primul.
De ce-aș citi? Nu pentru a evada din viața și lumea reală – pe care le iubesc la nebunie, nu pentru a compensa absența unor relații umane puternice – căci am în jurul meu oameni super mișto, nu pentru a pigmenta dialogurile cu câte un “Kant, pe de altă parte…”. Ci pentru că, citind, cu fiecare pagină, devin mai deștept și mai bun. În cărți – mult mai mult decât în reviste sau cărticelele de tip “Cum să…”, găsesc soluții pentru toate problemele care mă preocupă și învăț cum să depășesc obstacolele.
De ce-aș citi? Pentru a reuși în ceea ce-mi propun. Până acum a funcționat.