De ce impozitul minim nu și-a atins ținta

România se numără printre puținele țări care, în perioada de criză economică, “au reușit” să ia tot felul de măsuri prociclice ale căror efecte negative au apărut sau vor apărea în timp.
Una dintre primele așa-zise “măsuri anticriză” instituite a fost introducerea impozitului minim, principalul argument care a stat la baza acestei decizii fiind reducerea evaziunii fiscale. Trecând peste faptul că fundamentarea acestei decizii trebuia făcută pe baza unei analize cost-beneficiu astfel încât să se poată identifica impactul asupra principalilor indicatori macroeconomici, de asemenea, era necesar ca impozitul minim să fie în concordanță cu principiile de echitate fiscală, de politică economică și socială. Acestea sunt țintele principale ale unui impozit.
Deși principiul echității fiscale este consfințit prin Constituție, în practică fiscală acesta a fost încălcat de nenumărate ori. Într-un sistem fiscal modern, echitatea fiscală trebuie să fie respectată atât pe orizontală, respectiv la venituri aproximativ egale sarcina fiscală să fie aproximativ egală, cât și pe verticală, respectiv sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a suportatorului.
Impozitul minim nu respectă nici echitatea pe orizontală deoarece, în cazul veniturilor aproximativ egale situate în tranșe diferite, dar în vecinătatea marginii intervalului, se plătesc impozite chiar de două ori mai mari, dar nici echitatea pe verticală, întrucât lungimile intervalelor sunt foarte mari în unele cazuri, ceea ce permite plata aceluiași impozit pentru venituri ce diferă semnificativ.
Principiile de politică economică reclamă obținerea de venituri suplimentare la bugetul de stat, dar și utilizarea impozitului ca o pârghie de intervenție în activitatea economică în scopul impulsionării sau restricționării acesteia, creșterii sau scăderii consumului sau a producției, în funcție de interesele statului la un moment dat. Deși până acum s-au încasat în jur de 260 de milioane de euro, asta nu înseamnă că impozitul minim a generat resurse suplimentare pentru bugetul de stat, ci, din contră, se pare că statul a pierdut câteva sute de milioane de euro datorită efectelor în lanț pe care le-a produs. Reprezentanții Consiliului Național al Întreprinderilor Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR) au declarat că bugetul statului a pierdut aproape 280 de milioane de euro prin instituirea impozitului minim care a dus la ieșirea de pe piață a peste 300.000 de societăți comerciale. Dincolo de aceste cifre, cert este că din cauza impozitului minim
s-au închis sau și-au suspendat activitatea sute de mii de firme, ceea ce a condus la scăderea încasărilor din TVA, a încasărilor la bugetul asigurărilor sociale de stat, a încasărilor din impozitul pe profit sau pe venit. De asemenea, s-au mai înregistrat scăderi greu de cuantificat ale consumului, ale producției, ale lichidității pe piață, ale fluxurilor financiare pe care activitatea firmelor dispărute le-ar fi generat și de care economia ar fi avut nevoie într-o perioadă de criză.
Conform declarațiilor oficiale, ținta impozitului minim a fost combaterea evaziunii fiscale. Premisa care a stat la baza introducerii acestui impozit a constat în faptul că agenții economici care înregistrează pierderi realizează și evaziune fiscală prin nedeclararea unor venituri. Este o premisă greșită deoarece nu în cazul tuturor firmelor și nu în toate domeniile pierderea este efectul evaziunii fiscale, iar în condițiile actuale, în cele mai multe situații, este determinată de motive pur economice ce țin de criza economică. De asemenea, nu are niciun fel de bază economică, deoarece nu poți să utilizezi o asemenea măsură care să-i afecteze pe cei mulți ce au o activitate sănătoasă, pentru a-i elimina sau descuraja pe cei puțini care realizează evaziune fiscală.
Prin măsurile “anticriză” luate, guvernanții nu au făcut altceva decât să sporească povara fiscală. Astfel, în cazul întreprinderilor care au obținut profit, iar impozitul calculat cu o cotă de 16% este mai mic decât impozitul minim, acestea vor suporta impozitul minim și, prin urmare, sarcina fiscală este mai mare. Anul acesta, statul, în căutarea disperată de resurse pentru atingerea țintei de deficit bugetar, “a reușit” să mai introducă o măsură prociclică și, practic, să elimine din punct de vedere fiscal microîntreprinderile, odată cu trecerea de la aplicarea unei cote de 3% asupra veniturilor la utilizarea cotei de 16% asupra profitului. Și în acest caz, sarcina fiscală a crescut considerabil, iar efectele negative se vor vedea în timp, unul dintre acestea fiind creșterea evaziunii fiscale. Mai mult, anul trecut, întreprinderile cele mai afectate de impozitul minim nu au fost cele care au înregistrat pierderi perpetue, ci acelea care au reușit să treacă de la pierdere la profit. Astfel, impozitul minim a determinat un efect de selecție adversă (deoarece a descurajat un comportament rațional), a eliminat sau îngreunat activitatea tocmai a agenților economici care au putut să se mențină pe piață în condițiile recesiunii economice și a încurajat comportamentele anormale ale celor predispuși la evaziune. Potrivit teoriei și practicii fiscale, introducerea unui impozit și mărirea poverii fiscale nu conduc în niciun caz la combaterea evaziunii fiscale, ci, dimpotrivă, la creșterea fenomenului evazionist.
De curând guvernul a anunțat că din octombrie va renunța la impozitul minim, aceasta putând fi cea mai bună măsură luată până acum. Să-și fi dat oare seama că nu și-a atins nicio țintă? Care a fost, de fapt, ținta acestui impozit? De ce a mai fost introdus dacă după un an și jumătate se renunță la el?

Dan Armeanu este profesor universitar la Facultatea de Finanțe, Asigurări, Bănci și Burse de Valori, ASE, București