Scriam nu demult, in pagina “Scena”, despre starea actuala a spectacolelor pentru copii, fie ele de papusi sau “de actori”. Nu puneam acolo vreun diagnostic; relatam doar impresiile prilejuite de cutare sau cutare reprezentatie, mai buna ori mai putin buna, invitandu-i pe cititori sa-si confrunte propriile impresii cu acele notatii. Ceea ce ma face sa revin, la atat de scurt timp, asupra unui subiect aparent prea putin important este un spectacol vazut recent la Teatrul “tandarica”.
Este vorba despre Robin Hood, montare a carei regie si al carei scenariu (“dupa baladele engleze despre Robin Hood si dupa romanele lui Alexandre Dumas si Henry Gilbert” – care Alexandre Dumas, ca au fost doi?) sunt semnate de Cristian Pepino. Cristian Pepino este unul dintre cei mai temeinici specialisti romani in teatrul de papusi, cel mai apreciat director de scena din domeniu si profesor universitar (cu doctorat) in bransa, ba chiar, pare-mi-se, seful catedrei de “papusarie” din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica. In plus, Cristian Pepino este un om care a renuntat la notorietatea mai lesne de cucerit prin teatrul “normal”, spre a se dedica, in exclusivitate si cu o abnegatie adesea elogiata, scenei de animatie. Pe deasupra, el este autorul majoritatii spectacolelor care se joaca la ora actuala la Teatrul “tandarica” si al unui numar bunicel de spectacole ce ruleaza la teatrele de papusi din tara. In fine, Cristian Pepino are la activ montari superbe, nu doar premiate la o serie intreaga de festivaluri si reuniuni de gen, ci si tinute minte si pomenite cu admiratie, peste ani, ca niste repere fundamentale in aceasta zona delicata a artei spectacolului: Adunarea pasarilor, Frumoasa si bestia, Dragostea celor trei portocale – iata numai cateva dintre titlurile unor creatii scenice exemplare prin varietatea tehnicilor utilizate, prin frumusetea scenografica, prin poezia si/sau umorul discursului regizoral, prin abilitatea manuirii obiectelor de catre interpreti, prin… as putea insira o sumedenie de alte calitati ale “stilului Pepino”. Era, de aceea, normal ca, atunci cand am fost invitata la o noua reprezentatie iesita din mana lui Cristian Pepino sa pornesc spre sala din Piata Lahovari, vorba ceea, zburand. Desi…
Desi, la ultimele sale spectacole, parca-parca incepusem sa vad o usoara tendinta de instalare in albia unor mijloace verificate, o – sacaitoare, dar nu inca grava – cedare in fata comicului gros cu care ne potopesc mediile de comunicare, o pornire catre folosirea prea insistenta a actorului “viu”, in detrimentul obiectelor animate ce fac (totusi!) specificul teatrului pe care artistul a ales sa-l practice… Dar, mi-am zis, nimeni nu poate scoate capodopere pe banda rulanta, se mai intampla sa aiba omul o pana de inspiratie, o pasa proasta s.a.m.d., criticul nu trebuie sa fie un chitibusar morocanos, mai ales cand la mijloc e un artist de incontestabil talent.
N-a fost o idee buna. Poate ca, semnalate la vreme si pe ton transant, alunecarile ar fi fost corectate si erorile de directie, retusate. Pedeapsa complezentei am primit-o asistand, o ora si ceva, la un spectacol pe care as prefera sa-l uit.
Aventurile lui Robin Hood alcatuiesc, in sine, o poveste plina de tensiune, de rasuciri neasteptate si pasionante ale actiunii, de personaje cuceritoare, de haz si de patos, de “morala” administrata in forma agreabila a divertismentului – pe scurt, materia ideala a unui spectacol pentru copii si chiar pentru adulti. A extrage din ele o insailatura epica plictisitoare, cu doua-trei intamplari banal-senzationale, tip telenovela (rapiri ale unor frumoase – pasamite – dudui, pacaleli administrate Serifului sau Episcopului etc.), cu tot felul de comicarii joase si vorbe groase (“Sa-i tragem o ciomageala!”, exclama un personaj, “Sa i-o tragem!”, zbiara fericit, cu subtext pentru adulti, corul), este o veritabila performanta. Nu mai uluitoare, insa, decat aceea de a reduce numarul papusilor animate la trei (intruchipand – stranie potriveala – tocmai personajele negative) si de a aduce, in schimb, pe scena actorii-manuitori. Acesti oameni, pe care i-am laudat adesea pentru excelenta profesionala cand insufleteau, nevazuti, papusile, se prezinta acum deplorabil. Nu numai ca – iertata fie-mi observatia – fizicul nu-i recomanda, pe cei mai multi, expunerii pe scena in public, dar nici nu stiu sa se miste, au o mimica fie inexpresiva, fie exagerata, poarta rau costumele, sunt, pe scurt, de neprivit. (Fac intrucatva exceptie Roxana Visan si Angela Filipescu si se salveaza de la ridicol Ioan Brancu si Daria Ganescu, care ii manuiesc pe Sir Guy of Gysborne si pe Serif.) Asa se face ca, la “tandarica”, in locul unui spectacol bun cu papusi – traditional, candva, pe aceasta scena “de export” a Romaniei – am vazut un spectacol prost cu oameni. In fata acestei situatii incredibile si inexplicabile, eu, personal, ma simt depasita.