De ce premiul Hertei nu e și al nostru
A avut cineva de pierdut din premiul cîștigat de Herta Müller? Întrebarea pare absurdă, dar nu e. Cu avorturile lui Ceaușescu s-a luat Cannesul, cu securiștii lui s-a luat Nobelul. E greu de crezut că mai putem să îl vindem pe Ceaușescu încă o dată cu același succes. Oricine e dotat cu un minim realism ar putea spune că nici un scriitor din România nu avea vreo șansă, dar sînt sigură că se găsesc cîțiva care simt că au pierdut ei Nobelul ăsta. Unii, ca CTP, au găsit deja și o consolare, l-ar fi dat înapoi. Există riscul să nu înțelegem de ce a luat Herta premiul, și de ce, dacă nu îl lua ea, tot nu ne revenea nouă. Asta e important nu doar pentru literatură, pentru că handicapul literaturii noastre provine nu din lipsa de talent a românilor. Ci, mai degrabă, și pe românește, din lipsa lor de caracter.
Ca să înțelegem de ce a luat Herta premiul Nobel, și nu Kundera, sau Kadare, scriitori mult mai cunoscuți decît ea, la douăzeci de ani de la căderea zidului, trebuie să înțelegem rostul acestui premiu. El a fost făcut pentru a populariza valorile umanității și rolul social al literaturii, e un premiu special, făcut de un fabricant de dinamită ca să își spele păcatele. O literatură scrisă în scopuri pur estetice nu interesează comitetul care desemnează premiul Nobel, care caută mai ales autenticitatea unei experiențe speciale, convertită în literatură. Ca atare, Nobelul se dă și pentru biografie; și slavă Domnului că e așa. Altfel l-ar lua regulat tipul Salieri, genul bine organizat, plasat perfect în establishment, care cunoaște pe toți cei care ar putea să dea un telefon și stăpînește perfect tehnica marketingului. Treaba juriului e să găsească în jungla literară echivalentul unui Mozart: geniul anti, care a avut curajul singularității, a fost persecutat, izolat și hăituit, și juriul reușește destul de des să găsească asemenea personaje. Ce exemplu mai bun ca Herta, care s-a certat întîi cu toți șvabii ei, pe care îi bănuia că toleraseră fascismul, și mai apoi cu toți românii, pe care îi vedea drept colaboratori ai comunismului? Am văzut-o la o emisiune cu Marie-Rose Mociorniță, care spune totdeauna ce mulțumește pe toată lumea. Herta era exact pe dos, dezagreabilă la maximum, ea nu iartă nimic, nu uită nimic, cum bine a spus nu ai ce să ierți unora care nu recunosc că au făcut rău și iau și azi dividende de pe seama răului. Kadare e un scriitor extraordinar, dar oricît admir Generalul armatei moarte, bate prin el un vînt naționalist-comunist care mă înfioară. Kundera e un geniu, dar crede că rușii sînt “asiatici” (deci și Dostoievski sau Cehov erau) și în tinerețe a mai colaborat cu organele. Herta, femeie, minoritară și aprigă, era ce se putea găsi mai bun din Europa postcomunistă și juriul ne-a transmis prin asta ce e de valoare la noi: rezistența morală și intransigența, valorile protestante, fie și la atei.
Din păcate, acest mesaj nu ne cade bine. Lumea noastră intelectuală a avut ocazia să ia partea Hertei anul trecut, cînd s-a revoltat că Sorin Antohi ne reprezintă în străinătate, și majoritatea nu a fost cu ea. Nu e de mirare. Dacă la începutul anilor ’90 părea că vom avea nevoie de doar cîțiva ani pentru a evolua spre o societate deschisă, ușa s-a închis din nou. Valorile care au succedat comunismului nu sînt cele ale societății deschise, ci tot ipocrizia, oportunismul și intoleranța.Tony Judt și-a retipărit recent în volum articolul în care își exprimă perplexitatea față de o lume intelectuală în care moraliștii își publică glumițele sexuale în Plai cu boi iar intelectualii se tem de Europa că nu e creștină (și, în plus, se poartă cum se poate mai necreștin, de exemplu își înșală nevestele pe toate drumurile, și pe urmă încearcă să suprime dreptul altora de a băga de seamă că e o oarecare discrepanță între valorile lor afișate și cele practicate). Lumea culturală și intelectuală a noastră a recăzut, după cîțiva ani de pauză, în vechea matcă. Cine ne cunoaște bine, ca Gáspár Miklós Tamás, s-a crucit de fundamentalismul nostru ortodox și ne-a condamnat pe toți în bloc. Cine ne vede în treacăt, ca Judt, e frapat de faptul că noi credem că succesul lui Eliade îi șterge toate păcatele (sau erudiția lui Antohi e o compensație că și-a declarat un doctorat pe care nu îl avea). Și organizarea noastră socială a recăzut în cea veche. Azi regăsesc în lumea intelectuală românească aceeași structură pe care am descris-o la Nucșoara, unde securistul care luase locul partizanului Arnăuțoiu în schema de putere îi succedase și în rolul social, și devenise la rîndul lui nașul întregului sat. Rețeaua de patronaj a ajuns unitatea de bază a vieții noastre intelectuale, că e vorba de comisia Tismăneanu sau de gașca optzecistă. Ken Jowitt a scris că așa era și în anii ’70: eu, care am intrat în ea practic la Revoluție pot spune că nu era așa. Cîțiva ani am încercat măcar. Cu larga contribuție a mai multor generații, capacul a căzut din nou pe oală pînă la urmă, iar excepțiile, ca filmul, sînt doar cele care au interfață directă cu Occidentul. Cum remarca Jowitt, producția intelectuală a unei asemenea organizări sociale nu poate fi decît deficitară.
Ce credeți că poate să iasă dintr-o viață publică structurată de favoritism, relații personale, oportunism, impostură cvasigeneralizată (să nu credeți că în orice țară specialiștii în istoria intelectuală a canibalismului se ocupă de politici publice, literați de calitate îndoielnică reformează Constituții, fără să se găsească nimeni să observe că sînt în afara ariei lor de competență, sau intelectuali cîndva de viitor ajung directori SIE)? Nu poate ieși nimic de valoare, dar nu pentru că nu ar exista valoare. În 1992 am făcut la GDS un cerc literar și jurnalistic: din tinerii care scriau cel mai bine acolo unul e azi antreprenor, și altul bancher. Cîți nu au plecat! Unul nu mai scrie.
S-a spus despre Herta Müller că nu lua premiul dacă rămînea la noi. Așa este. Dar nu că am fi discriminați de jurii, ci pentru că sîntem mai buni ca ungurii sau portughezii să descurajăm sau să distrugem din timp pe oricine ar avea potențialul la noi să ia premiul Nobel. Acțiunea colectivă rămîne de o excepțională eficacitate în a împiedica promovarea adevăratelor valori: în rest nu produce nici o valoare economică sau socială. De asta, cine știe să se bucure, bucurați-vă acum, că nu o să mai luăm alt Nobel pentru literatură în viața noastră.
Cînd predam în România unor tineri care aveau adesea și veleități literare (unii scriu binișor prin presa română), obișnuiam să-mi încep lecția de politici publice spunînd că într-o societate cu o dezvoltare întîrziată, ca a noastră, fiecare intelectual are o alegere de făcut. Poți să-ți dedici viața încercînd să fii primul care ia premiul Nobel pentru literatură pentru tine și ai tăi. Sau poți să ți-o dăruiești încercînd să obții pentru prima dată ca ai tăi să nu mai arunce gunoiul pe maidan, ci să îl pună în tomberoane. Ce uitam să le spun, mai ales că alegerea mea era așa de evidentă, iar ei așa de tineri și idealiști, e că poți să nu faci nici una, nici alta, și că poți trăi o viață între gunoaie, lamentîndu-te că nu iei premiul Nobel pentru că ești ortodox, bărbat, victima unei conspirații de stînga, sau trăiești în România.
Din volumul De ce nu iau românii premiul Nobel? de Alina Mungiu-Pippidi, în curs de apariție la Editura Polirom, colecția “Ego.Publicistică”