La moartea unei femei
Departe, foarte departe, la malul Pacificului, citesc o listă de nume. Lista de participanți la înmormîntarea Elisabetei Rizea. Cîțiva sînt oameni de la oraș, care au făcut drumul din necesități de protocol. Puțini. Alții sînt localnici: îi cunosc pe toți. Sînt personajele cărții mele Secera și buldozerul: cîți au mai rămas. Ana Simion. Marinica Chircă. Vică Berevoianu. În vara lui 2001 am stat pe cerdacul Elisabetei la Sboghițești, pe cel al lui Nelu Preda la Nucșoara, și amîndoi mi-au zis același lucru. Dumnezeu există. Uite cîți din ticăloșii ăștia au murit. Doi trădători trăsniți, unul la el în pridvor. Alții au murit de cancer. Demult. Dracu’ își mai amintește numele lor. Iar noi trăim. Ne-am luat pămîntul înapoi. Nu i-am înfrînt încă pe ăștia, dar o să vină. Numai că nu era așa. Destui mai erau pe acolo, și ei știau. Dar voiau să creadă așa, asta îi ținea în viață. Deformau realitatea ca Dumnezeu să existe și suferința lor să aibă un sens. Între timp, au murit amîndoi. Lui i-am făcut o acoladă în filmul nostru documentar, care se monta chiar atunci. Despre ea nu am apucat să spun nimic. Și acum, cînd o fac, este pentru că moartea ei nu e o moarte ca oricare. Nu merită revărsări convenționale de admirație și lacrimi de festival. Merită să ne-o amintim pe Elisabeta așa cum era ea în mijlocul satului, cum am văzut-o eu în 2001, nu cum era într-un studio de televiziune. Astea sînt altfel de tușe, nu așa clare. Nu așa pozitive. Că nu e ușor să fii excepțional niciunde, dar mai ales nu în România, țară înapoiată și tradiționalistă, cînd ești femeie, fără carte și de la țară.
Elisabeta era străină. Oamenii ieșiți din comun întotdeauna sînt. Cînd am pus prima întrebare despre ea asta mi s-a spus la Nucșoara. Păi, în primul rînd ea nu e de la noi. E din Domnești! Asta e dincolo de deal, dar nu e aici. E altceva. Se măritase acum cinzeci de ani, dar tot străină rămăsese. Publicul ei nu era în sat. Era în altă parte. Satul nu o vedea cu ochi buni pe Elisabeta. Prea atrăgea atenția asupra ei și a lor, și ei aveau destule de ascuns. Nu voiau să-și amintească de trecut. Trecutul era o altă țară, locuită doar de ea și de vreo doi-trei alții. Cînd sătenii s-au mobilizat să nu se pună în cimitir troița pentru morții de pe munte, asta au spus. Trecutul e departe. Azi nu mai vrem să știm de el și de voi. Într-un sat în care lumea e de două feluri, fie comuniștii i-au luat, fie i-au dat de la cine au luat, majoritară e ultima categorie. După 1990, au acceptat să dea înapoi pămînturile confiscate de la deținuții politici care le reveniseră lor numai după ce au pierdut prin tribunale, dar au refuzat să pună și troița pentru partizani în cimitirul lor. Troița era ca un drapel al cuceritorului străin, și n-au vrut-o. Au exilat-o departe, într-o poiană la marginea pădurii. Au apărat satul de străinătatea unui trecut eroic în care ei, profitori pasivi, nu se recunosc.
Elisabeta era o victimă. Știu că lumea se gîndea la ea ca la o eroină. Era și asta: dar să nu ne înșelăm, era în primul rînd o victimă. Întîi i-au omorît unchiul, pe Șuța, omul pentru care lucrau, și bărbatul ei și ea. Întreprinderile lui s-au închis. Toți aliații și prietenii ei au fost decimați, pe rînd. Ea i-a ajutat, cît a putut. Prin ce a trecut, se știe. Se știe mai puțin că femeia vizitată de rege și de Emil Constantinescu trăia în frică și umilința la care sînt supuși toți țăranii. Cînd avea nevoie de o hîrtie de la primărie, acolo era tare și mare nora primarului comunist, și cum mi-a spus Elisabeta cu vocea tăiată, că a trebuit să o amplificăm din studio, uite așa îi tremurau mîinile cînd trebuia să meargă acolo și ducea o “ciucalată” dușmanei de clasă, reprezentanta celor care îi distruseseră toată familia, “ca să-mi rezolve și mie”. Îi era frică și de omul cel mai influent din Nucșoara, băiatul botezat de Arnăuțoiu tatăl care azi botează el pe toată lumea, cel care le găsise pe Marinica Chircă și Ana Simion în ascunzătoarea lor. El spune că nu a fost el, dar ele îl știu. Am stat la el în curte, în vreme ce îmi arăta puștile lui de vînătoare, spunîndu-mi că Securitatea l-a recrutat cînd a dat foc la urne la alegerile trucate. Mă aștepta cu copia de buletin făcută, să mă duc eu la CNSAS să îi citesc dosarul. Toți nucșorenii mi-au dat buletinul, dar el a fost primul. Că a vrut să-și facă un băiat milițian și nu s-a putut că avea ceva la dosar, deși satul zice că a vîndut pe partizani. Cît vorbeam cu el, unul din studenții mei nu s-a mai ținut. L-a întrebat de-a dreptul, răstit și stîngaci: de ce se teme Elisabeta că o s-o împuște. Omul s-a speriat, a început să tremure la asta. Bieții securiști. Din altă generație, mai tînără, doctorița satului nu tremură deloc. Sper că Elisabeta nu a avut nevoie de ea cînd a murit. Femeia asta o ura monstruos. Spunea că Elisabeta fusese prima la manifestările lui Ceaușescu, că așa a fost ea, mereu în față. Că soțul Elisabetei i-ar fi zis înainte de a muri că “Tuța” avusese toată viața rahat în loc de creier. Elisabeta era o victimă, despre care oricine putea spune orice fără pedeapsă. Și spuneau.
Elisabeta era femeie. Nu s-a luptat cu pușca sau cu grenadele, ci cu armele femeii, devotament, generozitate, efort consecvent și tăcut. Te puteai baza pe ea. I-a hrănit, i-a ținut în viață. Nici ai ei nu o scuteau de ranchiună. Am lungi pasaje pe benzi cu Vică Berevoianu care se plînge de ce e muierea asta mai celebră ca el, cînd ea nu știa nici să țină o pușcă. Nu le-am pus în carte. Am zis că lasă. Vică merită și el să fie celebru. Dar cam așa sînt femeile tratate de mulți bărbați. Nici nu-și dau seama. Noroc că nu de toți. Preda mi-a spus aspru: “Vică zice prostii, nu vă luați după el, la sfîrșit căzuse toată rețeaua, numai ea rămăsese, cei de pe munte depindeau numai de ea. Puțin lucru? Ce e o pușcă pe lîngă asta, mai ales că puștile aduc numai nenorociri”. Familia Jubleanu s-a refugiat pe munte de frică că nu au predat o pușcă, și așa a ajuns Titu să sape groapa nevestei cu mîinile și Verona să rămînă fără ambii părinți și fără frate. Dar ce pușcă! Securistului meu, care a învățat să vîneze de la Jubleanu, îi tremură vocea cînd vorbește de pușca asta. Italienească, cu țeava tăiată. Elisabeta, femeia fără pușcă, era greu acceptată ca părtașă la această aventură pur bărbătească, istoria ca un fel de club vînătoresc. Și Elisabeta îl punea pe bărbatu-său mai presus de ea. Fără el n-aș fi putut face nimic, zicea ea, dacă el ar fi fost contra nu aș fi ieșit din vorba lui. Un bărbat așa de bun! Niciodată nu m-a bătut.
Elisabeta era un star. Avea calitatea aceea, care trece ecranul, obligă pe oameni să iasă din indiferența lor. Comunica formidabil. Nu o mai puteai opri, și nu mai avea mare șir, la sfîrșit, sau așa ni se părea. Dar cînd filmul meu a fost remontat pentru scurtare la BBC World Service și eu nu eram acolo, Anca Toader, care era de față, m-a sunat la Florența. Mi-a spus: “Elisabeta are numai fani. S-a strîns tot culoarul în cabină cînd vorbea ea. Nu s-a tăiat o secundă. Veneau unii care nici nu știau că filmul e despre România, nu prinseseră începutul. Nu vedeau traducerea. O auzeau numai pe țăranca din România, cu accentele ei. Și întrebau: cine e persoana asta extraordinară?”.
Elisabeta era o țărancă. Era o femeie umilă. Spre exemplu, săruta mîna oamenilor de la oraș care intrau la ea în casă. Nu o puteai opri. Nu știa carte prea multă. Și azi spunea că ea s-a luat după oamenii cu carte din sat. Dacă domnii cei învățați, Șuța și Arnăuțoiu, spuneau că nu e bun comunismul, atunci așa trebuie să fi fost. Ținea la pămînt, mult de tot, și mai mergea la coasă. Luptase pentru el pînă la ultima palmă.
Elisabeta era singură. Nu doar din vina altora. Oamenii excepționali fac vid în jurul lor. Elisabeta nu se gîndea la alții. Am întrebat-o de ce nu e nici un fel de politică în sat, de ce toată lumea votează PSD, nu e nici o generație de mijloc, ce să mai vorbim de cea tînără. Nu a înțeles. Mi-a spus că e politică: o face ea. Și ea nu se lasă. Se credea eternă. Asta e slăbiciunea tuturor oamenilor mari.
Cu o zi înainte să o întreb asta fusesem să-l văd pe nepotul ei. Că are un nepot în politică, nepotul unchiului asasinat. Despre el nu se pot spune multe lucruri bune, că a schimbat taberele. S-a dat cu un partid nou, s-a lepădat de partidele istorice pentru care ai lui au avut de suferit. Și pentru nimic, a fost păgubos, nu s-a ales decît cu disprețul oamenilor. Și al lui: cînd i-am bătut la poartă s-a speriat. Păi, ce aș putea să vă spun eu, mi-a zis autoironic și amărît, cum să schimbi un partid pe altul, asta e tot. Am colindat livada lui, a acestui dublu nepot de oameni eroici, făcea țuică, mi-a arătat mîndru povarna lui frumoasă. Băuse, de asta avea curaj să rîdă de el însuși și de soarta lui nenorocită. Băiat cu facultate la București, dar nu mai practica. Încercase și o afacere, făcuse scobitori cu un mecanism inventat de el. Pe urmă au apărut scobitorile astea circulare, și l-au scos de pe piață! Mi-a dat un pachet cu scobitori proprii, două nu erau la fel, în timp ce stăteam pe pragul lui și vorbeam de dezvoltare rurală. Oamenii din Nucșoara urcau încet și hotărît panta grea spre culme, deși nu erau case mai sus. Știam unde se duc, fusesem și eu, la sfatul lor, acolo sus puteai să prinzi semnalul Dialog, că jos în sat nu mergea nimic. De fapt, îl prindeai prost, nu se auzea decît o treime cel mult. Stînd la poartă, cu pachetul de scobitori inutile în mînă și nepotul care bea țuică după țuică, petreceam cu privirea pe oamenii care urcau cu un aer serios, așezat, de parcă știau ce și de ce făceau asta și mă gîndeam că a doua zi urma să o văd pe Elisabeta și să o întreb de ce nu are urmași.
Din volumul De ce nu iau românii premiul Nobel? deAlina Mungiu-Pippidi, în curs de apariție la Editura Polirom, colecția “Ego.Publicistică”