De ce poezia?

Promisesem sa scriu cateva randuri pornind de la intrebarea de mai sus, in care strecurasem de la bun inceput si un raspuns, un enunt peremptoriu. Si anume: va intrebati de ce mai scriu unii poezie intr-o societate postindustriala care s-a debarasat pe tacute de “moftul” acestei sensiblerii?
Ei bine, daca tot va intrebati, aveti si raspunsul: fara poezie NU SE POATE! Cat de “pragmatica” va fi societatea de maine, nasita de economismul vulgar al societatii de astazi, nu va avea cum sa se dispenseze nici ea de poezie, de muzica sau de alte limbaje ale subiectivitatii, care nu fac decat sa semnaleze existenta sensibilitatii umane aflata in lupta inegala cu marea dispersie.
Nici nu era nimic de demonstrat. Numai imbecilii isi imagineaza ca poezia este o pierdere de timp, de bani si de energie, rest al efeminatelor secole precedente, care nu stiau sa jongleze cu imagini de sinteza si cu lumea virtuala in general. Numai analfabetii si estropiatii psihic isi inchipuie ca poezia e doar un joc lingvistic de societate, o afacere de dibacie cruciverbista sau o reteta pentru vorbit cu emfaza cand e sa ridici in slavi patria, neamul, credinta, conducatorul si alte forme ale precipitatelor de putere.
Noroc ca mai exista si cititorul de poezie, cat de minoritar va fi ramas, cel care nu gaseste in nici un alt limbaj si in nici o alta sintaxa revelata mersul ezitant al propriilor sale nedumeriri; drept pentru care el se duce spre poezie, spre cea buna si spre cea proasta deopotriva, emotionat ca la o posibila intalnire cu Sfinxul. Iar acel cititor intelege, la un moment dat al biografiei sale intelectuale, dar si mai evident in momentele de cumpana ale vietii sale sociale – chiar daca nu reuseste totdeauna sa-si reprezinte fenomenul -, intelege ca el insusi face parte dintr-un enunt ce se scrie inclusiv prin lectura; si ca in interiorul poemului, in centrul lui de comanda, nu se afla neaparat marele autoritar al confesiunii – poetul! -, ci o multitudine de personaje, adevarata “populatie”, ce incearca sa puna cat de cat ordine in spaime, senzatii, intuitii, elanuri, deprimari, certitudini precare si dubii persistente care sunt ale colectivitatii.
Daca este adevarat, cum sustine Lugones citat de Borges, ca la origine toate cuvintele au fost niste metafore, atunci ii revine poeziei cea mai grea misiune: retrocedarea sensului acolo unde multiplele sedimentari au dematerializat cuvantul si ceea ce el desemna.
In ce ma priveste, cred ca poezia si arta in general se vor simti tot mai indreptatite sa arhiveze lumea fizica, lume ce suporta deja invazia imaginilor de sinteza si un primejdios proces de dematerializare. Iar poezia se rascumpara astfel, poate, de vina de a fi impins deseori reprezentarea lumii spre straturile rarefiate ale unei incomprehensibile abstractiuni; si cu atat mai stranie va fi deplasarea ei spre nadir pentru a demonstra ca lumea direct perceptibila este si a fost dintotdeauna prinsa intr-o retea de abstractivitate, cu atat mai invizibila cu cat mai evidenta.
Iar daca va fi nevoie maine sa fie preluate “esantioane” ale lumii de astazi in vederea unei eventuale reconstituiri a codului ei genetic, se va recurge, probabil, la rezervoarele poeziei. Sa nu va mire faptul ca ultima capra adevarata o sa ramana intr-o poezie, de unde vor veni s-o ia astrobiologii de maine ca sa populeze cu ea pasunile dinspre Vega!

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar