Asa cum se stie, in arta, in general, problema “dimensiunii” operei nu e deloc de neglijat. De la pictura la muzica, de la teatru la dans si literatura, lucrarile de dimensiuni mai mici au valoarea lor, sunt gandite artistic exact din aceasta perspectiva sau, dimpotriva, creatorul vede, in final, ca asa s-a intamplat. Multi scriitori, de pilda, povestesc despre ceea ce le face o idee pe care vor s-o trateze: ea nu se supune unui canon formal, ci reclama exact desfasurarea pe care o accepta autorul ca fiind cea mai buna.
In teatru, spectacolul are dimensiuni variabile. De cele mai multe ori, suportul scris – textul, piesa – induce o durata necesara, alteori regizorul si actorii, cum s-a mai intamplat, instituie ei durata pe care o cere viitoarea opera scenica: un caz elocvent, de pilda, poate fi Conu’ Leonida fata cu reactiunea de I. L. Caragiale, care a cunoscut puneri in scena variind de la putin peste treizeci de minute (celebrul spectacol regizat de Dominic Dembinski inainte de 1989) la aproape o ora (mai recentul spectacol provocator al lui Mihai Maniutiu de la Odeon). Tompa Gabor a realizat in stagiunea trecuta, dupa un text de cateva pagini scris de Witkiewicz la opt ani, un spectacol foarte interesant la Teatrul “Radu Stanca” din Sibiu.
Exemplele pot continua, dar ceea ce mi se pare semnificativ este ca teatrul scurt, sa-i spunem teatrul fara pauza, e considerat acela care e gandit exact asa, ca un tot care tine “captiv” publicul pana la sfarsit. S-au vazut, insa, si spectacole care sunt fara pauza, dar dureaza ore intregi! Prin traditie, inca din spectacolul medieval si renascentist, canonul teatrului scurt l-a reprezentat piesa intr-un act. E discutabil acest canon, dar asa s-a intamplat, tot astfel cum “interludiile”, micile piese teatrale prezentate odinioara in deschiderea unor ceremonii au consolidat exercitiul teatral de dimensiune mai redusa.
Durata artistica are alte caracteristici in cazul teatrului scurt decat atunci cand e vorba de o piesa shakespeareana sau cehoviana. Cehov, de pilda, a agreat mult aceasta formula ca si foarte multi dramaturgi contemporani, mai ales din Anglia, Statele Unite, Italia sau Germania si Franta.
Mi se pare ca pentru actorii, regizorii, scenografii, compozitorii si coregrafii romani, teatrul scurt este un teren extraordinar pentru creatia artistica, pentru experiment si inedit, dar si pentru o alta relatie cu publicul. Cand personajul caragialean spune: “Nu stii d-ta? de cate ori pleci sa stai un ceas si stai cinci… Ei, de ce adica sa nu pleci o data pentru sapte si sa stai numai unul?”, el formuleaza si un tip de perceptie identica cu a spectatorului care crede ca au trecut ore, iar pe ceas e vorba de cinci minute sau invers. Depinde, oare, numai de ceea ce simti?