De partea cealaltă
Coboară din mașină, ocolește până în dreptul celeilalte portiere, o deschide, așteaptă câteva secunde, își arcuiește brațul într-un gest larg, moale, zâmbește, apoi o închide, ia geanta din portbagaj și urcă treptele din fața casei. Bate de trei ori cu inelul greu, metalic, în capul de leu de pe ușă, ușa se deschide și, în golul rămas, prin care se vede holul, cu o oglindă mare, rama oglinzii gravată cu modele complicate, imposibil de distins, și cuierul cu măsuța pentru telefon – Alex, majordomul. Schimbă câteva cuvinte, nu, nu vrea să mănânce, doar două ceșcuțe cu ceai verde și biscuiți. Își scoate pălăria, îl lasă pe Alex să-i ia pardesiul, mimează un gest galant, cu ambele mâini întinse în dreptul umerilor, degetele apucă aerul, apoi agață o a doua haină, invizibilă, în cuier. Întră în bucătărie, deschide mai multe dulapuri până găsește un castron, scoate din buzunar o cutie mică, mâncare pentru pisici, pune mâncarea în castron și castronul jos, pe podea, în dreptul ferestrei; după alte câteva clipe, ia o tăviță roșie, adâncă, o umple cu apă și o așează alături, rămâne așa, așteptând și privind mulțumit.
Pășește în salon, potrivește o placă pe acul patefonului și, în timp ce placa începe să se învârtă și aerul vibrează ușor, lent, în ritmul melodiei tărăgănate, moale și totuși plăcută, se așează pe canapea, își aprinde o țigară, așteaptă, întinde chibritul aprins, așteaptă iar, zâmbește, îl stinge cu un gest scurt, din încheietură. Alex intră cu ceaiul aburind și tava cu biscuiți, așezându-le, i se pare că-i vede buzele mișcându-se, câteva cuvinte, se poate să fi fost în franceză. Toarnă în ceșcuțe și-l întreabă dacă să-i mai aducă ceva. Nu. Până la cină se poate retrage. Să-i spună bucătarului să pregătească ciuperci în sos de smântână și ouă umplute. Atât.
Se ridică și deschide un sertar, ia un album cu fotografii, se întoarce pe canapea. Un bărbat blond, în costum, cu mustață și cărare într-o parte; în spate, o vitrină cu antichități. O așează pe masă, pune degetul arătător pe bărbia bărbatului, sub figura lui sobră, apoi a doua: Unchiul Toni – spune. Unchiul Toni ține în mână o fotografie cu mătușa Sonia, prima lui soție, care a fost asistenă pe front, în război. Apoi trei copii, doi băieți și o fată – eu și frații mei, Greta și Eduard, spune – cartonul are marginile îngălbenite, zâmbește, o așează pe masă, deasupra celorlalte două. Ridică ceșcuța de ceai și soarbe. Cealaltă e deja goală, așa că soarbe iar și le umple pe amândouă. Tata – spune. Un bărbat înalt, cu buza de sus despicată, și o undiță în mâna dreaptă. Se încruntă, zâmbește stingherit, pare câteva momente atent la muzică, poate enervat, ușor absent, o așează pe masă. În fotografii, cei trei copii cresc, figurile lor prind contur, Greta poatră o rochiță albastră până deasupra genunchilor, intră într-o clădire veche, cu coloane și geamuri largi, universitatea, într-un apartament, frații ei, singură, apoi cu un individ în costum alb, frații ei fără Greta în casa de pe malul lacului, undițe, tata, înalt și tânăr, cu o femeie blondă, înaltă și tânără alături, mult prea tânără pentru a le putea fi mamă, Eduard cu o țigară de foi între dinți, tot întoarce pozele spre stânga, vorbește, le așează una peste cealaltă pe masă, cuvintele au tot mai puțin legătură cu imaginile de pe hârtie, pare să-și amintească, apoi să-și închipuie, greu de spus, un sicriu și o femeie care nu e Greta în sicriu, multă lume împrejur, ne imposibil să știm dacă e amintire sau imaginație, ia două pahare și toarnă în ele scotch, cuvintele, auzim doar muzica, Oh that I were where I would be! Then I would be where I am not și în stânga lui pare să se miște ceva, cineva, paharele sunt amândouă goale, toarnă iar scotch și ceai în ceșcuțe, albumul de fotografii e încă deschis, pe masă, el vede altceva, o cameră cu geam îngust în dreptul șoselei, urme de cauciuc pe șosea, Alex intră cu un platou în mână, întreabă ceva, nu-l aude, un motan negru, mare, privindu-l străin, o femeie al cărui trup îl cunoaște, doar atât, trupul, și muzica, But where I am I must be. And where I would I can not, o femeie tânără privindu-l, capotul alb îi alunecă de pe umeri într-un gest ce sugerează că e firesc, sau că nu s-ar fi putut altfel, sau că nu ar câștiga nimic purtându-se altfel, privindu-l, fără să spună nimic, se apropie, Alex îl vede ridicându-se, urcând scara spre camera lui, deschide o ușă – îl aude – o închide, își scoate hainele, se întinde în pat, o așteaptă, îi vede capotul alunecând de pe umeri, dar tot ce-i în spatele privirii ei putem doar să ne închipim, își închipuie, așteptare, poate vreo speranță ce n-ar nimic de-a face cu el, își spune, întinde mâinile în aer și mâinile lui cuprind golul din fața ochilor, se mișcă, se întoarce deasupra așternuturilor, respiră tot mai rapid, sacadat, simte aerul rece al străzii, al nopții, huruitul îndepărtat al unui șir de camioane, visează o maimuță făcând piruiete, o peșteră, visează că visează o peșteră, o femeie, o casă cu hol spațios și oglindă cu ramă ornată, măsuță pentru telefon și cuier, ceai verde și un album cu fotografii, apoi pădurea și mlaștinile și soldații cu berete vernil de partea cealaltă.