De cine râd zeii

De îndată ce am intrat în 2013, an cu multe probleme economice de rezolvat, criticii Băncii Naționale a României s-au dovedit a fi extrem de activi. Și nu e o simplă întâmplare. Deși la Davos, în acest an, bancherii nu au mai fost primiți cu aceeași ostilitate de care au avut parte în ceilalți ani de criză, pe planetă băncile continuă să fie puse la zid.

Zilele trecute, un domn care s-a specializat în analize de risc într-o bancă de afaceri din România și care deține o rubrică într-un ziar românesc a fost fascinat de ideile unui coleg de linie, analist într-o mare bancă dintr-o mare țară din vestul Europei. Idei ce au găsit canale care să le confere circulație globală. “Cel mai periculos lucru în ceea ce privește actuala conjunctură, scrie bancherul european, este convingerea absolută a bancherilor centrali că pot controla evenimentele.” Și adaugă: “Ei (bancherii centrali – n.a.) sunt ultimii apărători ai iluziilor și ignoră consecințele negative pe termen mediu și lung ale acțiunilor prezente”. De aici, de la analistul dintr-o bancă de afaceri din vestul Europei, căruia i se pare că bancherii centrali “plutesc fără țintă într-o lume a lor”, analistul financiar dintr-o bancă românească, într-un comentariu publicat luni, face o voltă prin istorie și-i adună lângă modelul lui pe Keynes, pe Nietzsche, pe Einstein și pe Lenin, ca să închidă cercul cu guvernatorul BNR Mugur Isărescu. Plecând de la o afirmație ceva mai generală, făcută de guvernatorul BNR într-o conferință susținută la Universitatea “Transilvania” din Brașov, intitulată: “Ce poate și ce nu poate face o bancă centrală”. Prilej ca să acuze BNR de pervertirea monedei. Cu alte cuvinte, schimbarea în rău a monedei, stricarea ei, chiar depravarea.

Sâmburele răului ar fi inflația, “singurul lucru pe care băncile centrale îl fac… bine”. Fed-ul a pervertit dolarul, dar Banca Națională a României – este de părere criticul – “obține o performanță și mai impresionantă”. Și concretizează: “În puțin peste douăzeci de ani (BNR – n.a) a făcut cu mult mai mult decât Federal Reserve într-un secol”. Căci “un leu din ianuarie 1991 avea aceeași putere de cumpărare cu 2.500 de lei din aceeași lună a anului 2013”.

De ce anume s-a agățat autorul comentariului apărut în România? Mai întâi, de definiția inflației. Care a fost scoasă din configurația ei clasică: “De la creșterea masei monetare inflația a devenit creșterea prețurilor”. În acest punct e citat Keynes, potrivit căruia “procesul inflaționist antrenează toate forțele ascunse ale legilor economice de partea distrugerii”. Iar concluzia e năucitoare: “Keynes îi oferă astfel, după aproape o sută de ani, un răspuns guvernatorului Mugur Isărescu”.

Să vedem acum dacă într-adevăr s-a produs un proces de pervertire a monedei. În anul de grație 1990, după ce România fusese despărțită de etapa de dinainte de 1990 printr-o graniță istorică, țara trecea de la o economie complet închisă la o economie deschisă. Pe piață erau bani mulți, fiindcă ani de zile înainte de 1989 consumul fusese puternic strangulat. S-a ajuns astfel, în condițiile în care s-au reintrodus și sporurile și au fost restituite părțile sociale, ca în toamna lui 1990… la un leu în circulație pe piață să existe mărfuri de numai 9 bani. Un dezechilibru dramatic. În plus, fiindcă prețurile continuau să fie menținute fixe, iar economia deschisă, unica soluție rațională era liberalizarea prețurilor. Măsură absolut obligatorie, fiindcă primii noștri capitaliști – “turiștii comerciali” – scoteau din țară mărfuri ieftine și le vindeau afară scump. Un caiet, bunăoară, era cumpărat la noi cu 50 de bani și vândut în străinătate cu 1 dolar. Bună afacere. În toamna lui 1990, când s-au deschis școlile, să fi tras cu tunul că nu găseai un caiet. Așa că ordinul Guvernului a fost cât se poate de firesc: “Români, treceți inflația!”…

În fața noastră s-a deschis un râu, al prețurilor curgătoare în urcare, iar râul a tot crescut, an de an, lucrând continuu la corectarea raportului bani-prețuri. Treptat, prețurile au crescut până la 300 la sută. Apoi au revenit la 150 la sută. Mai departe, de la rata inflației cu trei cifre s-a ajuns la două cifre, apoi la o cifră. Și, în sfârșit, la stabilizarea prețurilor. Nu e capăt de drum, căci România mai are mult de tras. Criticul BNR, citându-l pe Einstein, mi-a sugerat însă titlul acestui comentariu, fiindcă i se potrivește: “Oricine caută să se proclame judecător al adevărului e zdrobit de râsul zeilor”.