Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranță, în fruntea clasamentului semnătura , în variantele ei electronică și digitală . Frecvența sporită a sintagmei semnătură electronică/ digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit și ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din țară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu țara) trebuie să emane declarațiile fiscale exclusiv în format electronic, transmițându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital “dactilar”/ digital “numeric” trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).
Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creații ale persoanei create, ideații de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spațiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).
Legea românească în materie, promulgată în primul an al noului mileniu (Legea 455 / 2001), definește, la articolul 4, paragraful 3, semnătura electronică (în cuprinsul legii nu se folosește adjectivul digital) drept “date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare”. Paragraful următor (par. 4) delimitează semnătura electronică extinsă, care are caracter de unicitate (este legată exclusiv de semnatar, pe care îl identifică în spațiul virtual, lipsa ei însemnând fie că textul nu emană de la cel care pretinde că l-a creat, fie că textul a fost modificat pe parcursul până la destinatar). Paragraful 6 definește datele de creare a semnăturii electronice: “coduri sau chei criptografice private, care sunt folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice”, iar paragraful 7 precizează ce este un dispozitiv de creare a semnăturii electronice: “software și/sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de creare a semnăturii electronice”. În sfârșit, certificatul este definit, în par. 11, drept “colecție de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice și o persoană, confirmând identitatea acelei persoane”.
Pentru cititorii confuzionați de amestecul acesta de jargon juridic și informatic, să încercăm să sintetizăm, într-un limbaj cât mai apropiat de limbajul comun, mecanismul de “semnare” a unui document electronic. Dacă “semnătura electronică” este genul, “semnătura digitală” este specia. Putem semna electronic un document aplicându-i, de pildă, o semnătură fizică scanată și stocată pe computer. O asemenea semnătură nu este însă una sigură, mai ales atunci când documentul urmează a fi transmis pe canale publice, nesigure, cum este internetul. Pentru aceasta este nevoie de o semnătură digitală.
Semnătura digitală a devenit posibilă numai după ce, pe la mijlocul anilor ’70, a fost imaginat sistemul de cifrare asimetrică, bazat pe folosirea unei chei publice și a uneia private (cel clasic, simetric, folosea o singură cheie, secretă, și pentru codarea și pentru decodarea mesajului). În clipa în care am terminat de scris-redactat, la computer, un document și trebuie să-l semnăm, documentul este criptat utilizând o cheie privată, urmând a fi decodat de către destinatar cu ajutorul unei chei publice. Am spus “o cheie” și nu “cheia”, pentru că perechea de chei, publică și privată, este generată de un dispozitiv individual, de tipul e-Token, de fiecare dată când este semnat digital un document. Destinatarul primește documentul, îl decodează cu ajutorul cheii publice și primește, atașat documentului, un certificat care atestă că documentul provine de la persoana care l-a semnat și că nu a suferit modificări în timpul transmiterii.
Dacă în Statele Unite deosebirea dintre semnătura electronică și cea digitală este legiferată, în UE se vorbește exclusiv de semnătura electronică, corespondentul semnăturii digitale fiind la noi, în legea din 1991, semnătura electronică extinsă.
Presa noastră folosește indistinct perechea semnătură electronică – semnătură digitală, uneori în cuprinsul aceluiași articol: “Camera superioară a Parlamentului german a aprobat, la sfârșitul săptămânii trecute, o măsură prin care se autorizează semnătura electronică în tranzacțiile efectuate pe Internet ș…ț Lipsa unui standard pentru semnăturile digitale a limitat tranzacțiile din multe domenii…” (Adev. 13 III 01 p. 6). Un sinonim mai rar pentru semnătura electronică este amprentă electronică (“Obligatorie de la anul, semnătura electronică va fi necesară de exemplu la înscrierea copilului la școală sau la înmatricularea mașinii. Amprenta electronică nu se va obține gratuit, ci contra cost”, antena3.ro 13 IV 10).
Nu știm dacă mesajele de amor trimise pe internet vor fi, de acum înainte, semnate digital, dar cele către fisc poartă, după 1 iulie 2011, încorporate, chiar dacă nerostite, versurile din titlul nostru…
Exemplificări și datări pentru sensurile și cuvintele noi din acest articol veți găsi în ediția a treia a DCR (Dicționarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.