De la Antim la Agopian

Cand am vazut ca Eugen Negrici incepe in Ziarul de duminica o abordare in serial a literaturii romane din cea de-a doua jumatate a veacului trecut*, am zambit de trei ori. O data cu ingaduinta si compatimire pentru grozavia temei, pentru muntele de documentare al carui urcus i-a luat lui Marian Popa mai bine de doua decenii.
Al doilea a fost unul putin sadic: in ultimii ani toate interventiile public-profesionale ale lui Eugen Negrici etalau o anume dezabuzare in ce priveste rosturile criticii literare, o resemnare acida, un cinism coroziv, chit ca ludic, fata de actul literar in sine. Iata-l recuperat pentru cauza, mi-am zis, amintindu-mi si termenul “frustrare” folosit de Laurentiu Ulici in cazul de fata: “Figura insolita in spatiul promotiei si chiar in cel al generatiei – prin provenienta, preocupari si orgolii – Eugen Negrici (n. 1941) vine in literatura dinspre lingvistica, precum structuralistii sau, mai inainte, formalistii, cercetand-o din perspectiva dominant stilistica, (…) critica literara traditionala cu care stilisticianul duce un prelung razboi subteran care denota o anume frustrare…”, citim la Ulici, in Literatura romana contemporana, promotia ’70, p. 484 s.u.
In fine, am strigat – inger negru! – zambind pentru a treia oara, de satisfactie: cel care ne-a dat anii trecuti cel mai pitoresc antologat istoric al formelor poetice produse de propaganda comunista isi exercita acum sagacitatea pe proza impusa ori tolerata de partid-cenzura-aparat represiv. Daca adaugam si eticheta demult – si din comoditate – aplicata criticii lui Negrici (un “analist exceptional, stapanind tehnica semiotica” scria Marian Popa in Dictionarul sau din 1977, dar exersat pe Antim Ivireanu, Ureche si Miron Costin, ori pe “expresivitatea involuntara” si estetica receptarii) iti venea destul de greu sa mizezi pe verdictele sale in cazul unor Buzura si Ivasiuc, Grosan sau Cartarescu.
Pe de alta parte, Eugen Negrici nu s-a manifestat mai deloc in postceausism ca vointa de re-ierarhizare sau recuperare, de revizuire ori conservare. Nu s-a batut ca I.B. Lefter pentru suprematia optzecismului postmodernist, nici ca Gh. Grigurcu intru fisurarea soclurilor marilor statui si tabuuri saizeciste. Nu a urmarit tenace instaurarea de “noi paradigme”, nu s-a implicat serios in “batalia pentru noul canon”, in dihonia dintre statu quo (Eugen Simion) si listele de reevaluare (Nicolae Manolescu), nu a vibrat vizibil nici spre V. Nemoianu, nici spre I. Simut, nu a urmarit recuperari de generatii pierdute, ca Alexandru George, G. Dimisianu, Barbu Cioculescu, Emil Manu… Ma rog, parea un literat epicureic, impacat la modul ironic cu esecul general al literelor si cu neputinta criticii de a (mai) impune un ideal, o norma, o grupare, o valoare.
Iata insa ca, adunate in volum, notele criticului ofera cea mai buna introducere in studiul relatiei Literatura-Putere din istoria comunismului romanesc. Bun pedagog, cu structurare ferma a materiei, cu expozeu catalitic, mucalita, limpede si ferma dispunere a discursului, Negrici reuseste sa extraga exact esenta combustiei din acel noian paduros care i-a umflat lui Marian Popa aproape doua mii de pagini. Caci, sa fim drepti, afirmatia editorului de pe coperta a patra, cum ca aceasta carte “este prima publicata dupa revolutie avand ca tema evolutia fenomenului artistic romanesc in raportul sau complex cu ideologia de partid” este o exagerare si o nedreptate fata de Istoria lui Marian Popa. Ce este insa absolut adevarat e ca tot ceea ce la Marian Popa era stufosenie de jungla, prolixitate sufocanta, malformare a evolutiei structurilor literare prin premise politice (v. eternul joc conflictual dintre alogenia disolutiva si autohtonia organica) la Negrici devine demonstratie clara, cu accent exclusiv pe esente si nu pe excrescente. Daca tinta, orgoliul lui Marian Popa era surprinderea exhaustiva, pe orizontala, ce este odihnitor si convingator la Negrici este tocmai optiunea clara pentru categorial. El nu merge la subterane, nu are voluptatea usor mizofila a culiselor si trapelor, ci merge senin din varf in varf, de la Beniuc la Paunescu, de la triunghiul Petru Dumitriu-Preda-Barbu, sa zicem, la triunghiul Breban-Buzura-toiu si pana la Stefan Agopian, Mircea Nedelciu, Mircea Cartarescu. De fiecare dintre aceste nume tin, cum stim, alte zeci, in constelatii ce tin fie de epigonism, fie, mai ales, de asociere prin afinitati: de varsta, de stil, de ideologie, de temperament, de coterie, de optiuni tematico-estetice s.a.m.d.
In plus, ordonarea materialului conform unui criteriu pe cat de simplu, pe atata de infailibil – literatura aservita puterii plus (ori versus) literatura tolerata de partid – asigura continuitatea si forta persuasiva a intregului.
Un intreg in care vom incepe a scotoci in saptamana viitoare.

*) Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism. Proza, Editura Fundatiei Pro, 408 pag.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar