Spuneam saptamana trecuta ca tot ceea ce in Istoria literaturii romane de azi pe maine a lui Marian Popa era labirint stufos (mii de pagini in care se amestecau pana la sufocare politicul, socialul, esteticul si anecdotica) in Istoria lui Eugen Negrici* devine demonstratie clara, laconism de maxima elocventa, cu accent exclusiv pe esenta si nu pe excrescenta.
Daca Istoria lui Marian Popa va face mereu deliciul specialistilor, al sociologului, al impatimitului de culise si, in genere, al celor familiari cu ceea ce Eugen Barbu avea sa numeasca “grajdul lui Augias de la Uniunea Scriitorilor”, doua decizii de-o simplitate dezarmanta – si convingatoare – fac din cartea lui Negrici un excelent breviar de initiere pentru cititorul comun: optiunea neta pentru segmentarea duala a materiei (literatura aservita vs. literatura tolerata de Partid) si mersul exclusiv pe creasta valului. In timp ce Marian Popa are vocatia (si chiar mania) ratacirii prin stufarisuri, jubiland prin mlastinile antinomiei alogenie/autohtonie, Eugen Negrici are vocatia taieturii directe, ce separa fara clipire, spre analiza, esteticul de politic, perfect constient de “autonomia” celui dintai, dar si de stricta lui determinare/angaduire/manevrare de catre cel din urma. Horror vacui la unul, amor vacui la celalalt: bine ca avem de unde alege.
In prefata, cate randuri, atatea adevaruri: “Cumparand constiintele gata a fi cumparate, folosindu-se de mediocritatea grafomana si de oportunismul etern intelectual, el (aparatul, n.n.) a fost activ in organizarea de atrape, de piste false, de deturnari de energii. (…) Reusind sa istoveasca, in cele din urma, constiintele si sa polarizeze cultura, puterea a creat un climat al confuziei axiologice, in care toate afirmatiile critice erau sau pareau dubioase, valorile deveneau suspecte, totul era interpretat ca replica si raspuns, (…) cei mai multi scriitori au fost trecuti sub indicativul inamic. Si pe inamic il demoralizezi prin diversiuni, dezbinare, stiri false, intoxicare, panica, alarme perpetue, trape de comando in uniforma dusmanului. Il demoralizezi, dar nu il nimicesti, caci ai nevoie de el pentru a-ti motiva prezenta si leafa si pentru a te legitima”. “Clipa in care scriitorii si-au destramat baricada, socotind ca vor putea umaniza dusmanul, a fost nefasta” (lucru valabil, de altfel, si in postceausism). “Sub presiunea acestor campuri adverse, nu putea sa se iveasca decat un peisaj bolnav, dar interesant din perspectiva unei posibile estetici totalitare…”.
Periodizarea, adica alternanta inghet-dezghet, este clar conturata, fara vorba multa, fara exces documentar, intr-o buna complicitate cu memoria cititorului sexagenar, dar si cu priza la ignoranta junelui novice. 1945-1948 (amalgam, confuzie, abdicari oportuniste), 1949-1954 (teroare ideologica absoluta, crima culturala, etnocid, tema colectivizarii, proletcultul etc.), 1955-1958 (post-stalinism cu muguri de primavara, Morometii, Groapa, Strainul, recuperari de clasici, apoi menghina post-Budapesta), 1960-1964 (relaxarea dejista, preluari de interbelici cu bube), 1965-1977 (“explozia” ceausismului, uriasele iluzii ale sovietofobiei, sincronizarea occidentala, revirimentul individualului, psihologismul etc.), 1978-1989 (scala degradarii pana la grotesc, de la libertatile inocentei la josnicia delatiunii generale, de la cultul livrescului la umilirea fizica a scriptorului).
Cu literatura realismului socialist la un capat si cu neorealismul cotidian al optzecismului la celalalt, trecand prin Cronica de familie si saga cooperatista a anilor ’50, moda noului roman francez, psihologismul, onirismul si minimalismul anilor ’60 si realismul magic al anilor ’70, breviarul calca din varf in varf, din Marin Preda in Ivasiuc, din Petru Dumitriu in Breban, din Eugen Barbu in Buzura, din C. toiu in M.H. Simionescu, la Gabriela Adamesteanu, Mircea Nedelciu si Stefan Agopian, constient ca fiecare dintre aceste nume poate reprezenta o categorie, o directie, o sinteza si o premisa (pentru epigonism) deopotriva. In plus, “am ales din creatia prozatorilor numai acele texte capabile sa ilustreze tacticile, stratagemele adoptate in lupta cu fortele prohibitive ale statului comunist”. O nota aparte merita buna situare a unor autori pe nedrept priviti cu prudenta, precum Mircea Ciobanu, Al. Monciu-Sudinski, inclusiv Stefan Agopian, a carui cota la bursa breslei nu-l face mai cunoscut marelui public.
Verdicte cu fiori: “Dovedind ca ne cunoaste demonii, puterea a contat pe vanitate, resentimente si argirofilie”; “Din credinta noastra rasariteana nu am preluat, ca popor, decat ceremonialul si cateva vagi rudimente de doctrina, balmajite de o preotime semidocta si corupta – departe de ceea ce ar fi trebuit ea sa reprezinte…”. Altele asemenea, plus niscai detalii cu cantec (si care solicita tratament cu dichis) – in numarul viitor.
*) Eugen Negrici, Literatura romana sub comunism, Editura Fundatiei Pro, 408 pag.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar