De la cărțile sibiline la brevetarea incoerenței

Povestea cărților sibiline e arhicunoscută. Încerc să o reamintesc aici nu doar pentru pura și simpla-mi plăcere, reală, intensă și, de ce să nu recunosc, obsesivă la modul îngăduitor.
O bătrână puțintică la trup, dar încă în putere, cu privirea limpede și mersul sigur, vine la cel de-al șaptelea rege legendar al Romei. Nu mai știu cum îl chema, aș putea să caut într-o carte, dar nu vreau să vă împovărez memoria cu un nume, din câte-mi amintesc, destul de complicat.
Bătrâna duce pe umăr o desagă cu nouă cărți despre care spune că sunt oracole divine și că vrea să le vândă. Regele o privește cu luare aminte pe necunoscută, nu pare de prin părțile locului, nici îmbrăcămintea, nici vorba nu-i trădează obârșia.
După ce întârzie o clipă mai mult decât se cuvine asupra bătrânei, regele o întreabă cât cere pe cărți. Bătrâna, care în tot acest răstimp i-a susținut privirea cu seninătate, cere un preț foarte mare. Auzind-o, regele se pornește pe râs și-i spune că nu-i în toate mințile.
Fără să tresară, bătrâna se uită în jur, ia trei cărți din desagă și cu pași măsurați se apropie de focul din încăpere și le aruncă în el. Apoi se întoarce spre rege și-l întreabă dacă nu vrea să cumpere, tot la același preț, cele șase cărți rămase.
Regele râde și mai tare, hohotește de-a binelea, spunând că, fără îndoială, biata femeie e complet nebună. Bătrâna mai aruncă trei cărți în foc, după care îi cere regelui același preț pentru ultimele trei cărți.
Dintr-o dată, se spune, regele s-a oprit din râs, a devenit atent și serios, înțelegând că “acea stăruință și încredere nu sunt de disprețuit” și a cumpărat cele trei cărți la prețul cerut inițial pentru toate nouă la un loc. Aceste cărți au fost așezate la loc de cinste și au fost numite sibiline.
Mărturisesc că am ținut să repet povestea cărților sibiline pentru că îmi place la nebunie încăpățânarea (unii ar spune prostească) a bătrânei și acceptarea înțeleaptă a regelui. Găsesc aici o coerență reconfortantă între gesturile celui care știe și gesturile celui care recunoaște. Și mai e ceva.
În aceste vremuri în care unii se dau de ceasul morții să breveteze incoerența, am naivitatea să cred că e bine ca măcar să vorbim despre coerență, dacă tot nu reușim să o exersăm, dacă tot nu reușim să scăpăm de incoerenți.