Papă din 2005, Benedict al XVI-lea avea, la acea dată, 78 de ani. De la balconul Basilicii Sf. Petru, din Vatican, au fost atunci rostite, conform tradiției, cuvintele: “Habemus Papam!” – “Avem Papă!”
Papa, cum se știe, este ales. După opt ani, Papa Benedict al XVI-lea a anunțat că abdică (sau se retrage, cum vreți). Slăbit de vârstă și de boală, acum în vârstă de 86 de ani, Suveranul Pontif a dovedit că are uriașa putere de a-și accepta și recunoaște lipsa de putere. În situația dată, anunțul retragerii/ renunțării/ abdicării este anunțul unui învingător, nicidecum al unui învins. Este anunțul făcut de un om-instituție care, deși ajuns în suprema funcție/ poziție/ demnitate a Vaticanului și a întregii Biserici Catolice, admite că este acum, la fel ca oricare, doar un boț de țărână însuflețită, pe care timpul l-a tocit și l-a uzat. Putea, Benedict al XVI-lea, să rămână așezat în Scaunul papal. Putea alege să rămână un concept, o abstracțiune adorată, un subiect de PR. A ales însă calea cea mai anevoioasă, a ales soluția cea mai umilă și, de aceea, cel mai greu de acceptat. A ales să fie om. Cu slăbiciunile trupești și neputințele fiecăruia dintre noi. Mărturisite.
Gestul lui Benedict al XVI-lea ne spune că, pe coordonata timpului lumesc, “Habemus Papam!” ar trebui să fie flancat, de-a stânga și de-a dreapta, de “Habemus Hominem!”.
Papii, cum spuneam, sunt aleși. De născut ne naștem cu toții oameni. Unii (nu puțini, din nefericire), după ce sunt aleși (și nu neapărat Papi) uită ce sunt cu adevărat, și anume ce-au fost când s-au născut. Ba uită chiar și că s-au născut, se trag de brăcinari cu zeii și “joacă la zaruri norocuri și haruri…”