A rezultat o splendidă carte de amintiri: “De la India la Indiile Africii”, apărută anul acesta la Editura Pandora M (Grupul editorial Trei). Chiar dacă Daniela Țane este foarte tânără încă, pare a fi trăit mai multe vieți. Trebuie subliniat și faptul că înainte de a ajunge să lucreze la Crucea Roșie, Daniela Țane a fost timp de câțiva ani în India ca funcționar pe probleme culturale în ambasada României. Iată de unde și titlul cărții de față: este rezultatul călătoriilor autoarei prin Asia și India, în special, prelungite ulterior cu mai mulți ani de misiuni în Indiile Africii (Etiopia) și alte țări ale continentului negru.
Publicate aleatoriu în diverse reviste, inclusiv în “Adevărul literar și artistic“, scrierile Danei Țane palpită de viață și de bucurie. Este vorba despre bucuria de a descoperi oameni noi, locuri și monumente, peisaje și oameni, tradiții și culturi îndelung visate. Este, în fond, un jurnal de bord ale cărui trăsături inițiatice personale devin exemplare și importante pentru orice cititor.
Spre pildă, pentru cititorul fascinat încă de India, cele câteva pagini dedicate orașului Calcutta (numit al “lui Eliade”) nu pot decât să-l îmbogățească. Mergând pe urmele lui Eliade și ale profesorului său Dasgupta, ale fiicei acestuia Maitreyi. Iată că, peste timp, Eliade pare a fi fost răzbunat: “La câțiva ani după dramatica poveste de dragoste a fiicei, soldată cu surghiunul tânărului Eliade din casa maestrului, profesorul însuși cade în mrejele aceleiași iluzii (eterna maya despre care vorbește și Eliade în Memorii), și, îndrăgostindu-se de o studentă, fuge cu ea. Familia este stupefiată și îl reneagă. Are loc divorțul, urmat de un adevărat scandal. «Viața nu este niciodată nedreaptă», sunt cuvintele cu care se încheie unul dintre filmele mele indiene favorite, care îmi revin cu regularitate în minte, în momente ca acesta.“ (p. 45). Autoarea a făcut îndelungi demersuri pentru instalarea unei plăcuțe memoriale pe fosta casă în care Eliade învățase alături de maestrul său Dasgupta. Din păcate, birocrația indiană cumulată cu birocrația și prostia românească au blocat acest gest.
Și cum India înseamnă înainte de orice căutarea înțelepciunii, Danela Țane ajunge să bată la ușa câtorva înțelepți. Între aceștia, Suren Goyal – figură importantă (mareșal) al armatei indiene, dar, totodată, unul dintre cei care erau cu adevărat cunoscători ai tradiției spirituale a acestei țări: “Bătrânul maestru are o mulțime de discipoli în câteva țări din Europa de Est, printre care și în România, unde a făcut mai multe călătorii, în anii 1970, pentru a preda yoga. Suren Goyal este maestrul spiritual la care visează orice căutător în domeniu. Întreaga sa persoană emană înțelepciune, căldură umană și lumină. La cei aproape 90 de ani ai săi, deși făptura îi este împuținată sub povara anilor, vigoarea și vitalitatea nu l-au părăsit și nici agerimea spiritului. M-a primit deschis, cu prietenie, iar după ce a aflat că vin din România, a început să-mi povestească despre călătoriile făcute în țara mea, din 1974 până prin 1984. Mi-a mărturisit că românii i-au plăcut în mod deosebit, pentru că sunt un popor care-l iubește pe Dumnezeu” (p. 90-91).
Locuri legendare, precum Rishikesh, țări total exotice românilor, precum Nepalul, misterioase și, într-o anume măsură periculoase locuri ale Africii – toate acestea se regăsesc în cartea Danielei Țane. Nu în cele din urmă sunt de amintit misiunile sale în cele mai fierbinți spații ale Africii ultimului deceniu – și ne referim la zonele a căror temperatură este ridicată din motive politice. Câteva din tainele misiunilor încredințate de Crucea Roșie sunt dezvăluite printre poveștile din taberele de refugiați.
Observațiile antropologice sunt prețioase – aducând astfel noi mărturii legate de spații atât de străine românilor de rând: “De trei luni de când mă aflu în Tanzania, privesc cu ochi și mai admirativi Etiopia, iar acum, revenită pentru o săptămână în Addis Abeba, aproape că am nostalgii. Costumele albe etiopiene, în special cămășile lungi până la genunchi ale bărbaților și pantalonii strânși pe picior sunt mult mai aproape de kurta-pijama indiană, decât de coloratele bubule africane, înrudindu-se mult și cu cioarecii și cămașa românească. Ortodoxia practicată de etiopieni, cu străvechi rădăcini iudaice, rigide, dar conservând o demnitate ce vine din negura timpurilor, e mai aproape de religiozitatea hindusă decât de creștinismul sincretic practicat în Africa, unde slujbele sunt de la un capăt la altul, o suită de cântări în ritmuri vii și dansuri cu rădăcini păgâne“ (p. 289).
Cea mai bună încheiere a acestei prezentări îmi pare a fi totuna cu finalul prefeței volumului, unde Sorin Alexandrescu rezumă esența cărții și vocația autoarei: “Daniela Țane a descoperit, dincolo de cele două atitudini dificil de reunit, respectul pentru Asia ori Africa, și refuzul mizeriei de acolo, a localnicilor și a comercianților, o a treia valoare, supremă: forța morală“ (p. 17).
Fără doar și poate, forța morală a acestor pagini provine din încărcătura lor spirituală – parte a spiritualității lumilor pe care Daniela Țane le descrie.