Acesta, din titlu, este drumul pe care l-a parcurs România, cu români cu tot, în ultimii 65 de ani, adică din 1947 până acum. Despre “naționalizare” se scrie acum în cărțile de istorie; despre deznaționalizare se scrie în tratatele internaționale pe care le semnează tot acum România și în legile/ ordonanțele comise de către Parlament sau Guvern.
Dacă în perioada în care în România era “naționalizată” aveam un stăpân mare și concret, vorba aia – “pipăibil cu mâna”, acum, în epoca “deznaționalizării” suntem la cheremul unei entități pe cât de “globale” pe atât de abstracte.De altfel, nici nu mai suntem o țară – suntem o piață. Iar piețele nu au nici identitate, nici cultură, nici tradiții, nici aspirații, nici istorie (a nu se confunda cu istoric, că asta au). Piețele au doar “potențial”, iar acesta se măsoară în bani. Iar pe piețe nu mai sunt popoare, cum erau odinioară în țări, ci “jucători”. Adică tot niște entități abstracte, care valorifică în conturile proprii potențialul pieței. Ceilalți, foștii locuitori ai vechiului concept de “popor”, sunt contabilizați statistic la capitolul regn animal, subcapitolul umanoizi.
Când umanoizii ăștia mișcă în front și riscă să destabilizeze piața și să le strice jucătorilor schemele de joc, aceștia din urmă intervin decis pentru restabilirea “ordinii”. Și “jocul” continuă.
Cum spuneam, “piețele” nu au identitate, nici cultură, nici tradiții, nici aspirații, nici istorie. Pentru ca lucrurile să fie desăvârșite, ar fi bine, în folosul “jocului” și al “jucătorilor”, ca vechii locuitori ai actualelor “piețe” să nu mai aibă nici limbă națională. Astfel, recenta prevedere conform căreia, de anul viitor, proba scrisă la limba română nu va mai fi obligatorie la BAC este salutară. Eliminarea (și) a probei orale la aceeași disciplină desuetă nu este decât o chestiune de timp și de așa-zisă “voință politică”.