Vechimea Podului Târgoviștei pare să coincidă cu însăși întemeierea Bucureștilor, dacă nu nesocotim mai vechile incursiuni ale voievozilor Țării Românești la sud de Dunăre sau desele lupte cu oștile bizantine și, mai apoi, după 1369, cu hoardele otomane, când, foarte probabil, au fost folosite atât actuala șosea a Chitilei – ce ducea spre Curtea de Argeș, Cetatea Poenari și Câmpulung – cât și Șoseaua Targoviște. Ca atare putem presupune că această arteră, numită astăzi Calea Griviței, a format cu Podul Beilicului axa istorică a orașului, ceea ce ar însemna că a cuprins o bună parte și din Podul Mogoșoaiei, apărut în documente abia în anul 1692, plus vechea uliță Ișlicari. Această presupunere explică de ce străvechiul drum spre Târgoviște pornește de la o distanță atât de mare de Curtea Veche, aproximativ 1,5 km, când, privind din unghiul continuității, normal ar fi fost să “izvorască” din dreptul Bisericii Domnești, precum, altădată, Podul Beilicului. Rezultă că o parte din trecutul Podului Târgoviștei a fost transferat în conturile străzii Carol I(fostă Ișlicari, Franceză și Curtea Veche) și al Podului Mogoșoaiei…
Puțini știu că porțiunea cuprinsă între străzile Banului, general Budișteanu, Calea Griviței și Calea Victoriei, a aparținut Domnitorului Barbu Știrbei: era o grădină vastă, cu magnolii și tufișuri de liliac, care înconjura palatul ce se vede și astăzi, clădit în anul 1852. Aproximativ în locul clădirii Corpului de Gardă al acestei reședințe domnești, s-au succedat în timp locuința marelui arhitect și restaurator de monumente George M. Cantacuzino și Ministerul petrolului. Peste drum se află Casa Romanit, cumpărată de stat în 1836. Clădirea, mărită în anul 1883, a adăpostit Cancelaria Domnească, Curtea Administrativă, Ministerul de Finanțe, în prezent ea alcătuind un corp din “Muzeul Colecțiilor de Artă” inaugurat la 21 august 1978. Dincolo de edificiul folosit astăzi de A.S.E., întâlnim Spitalul Carol Davilla, o clădire impunătoare în care a funcționat cândva Curtea de Conturi. Înainte, după opinia iui George Potra, aici fusese Hanul Văcărescu, proprietatea marelui Ban Barbu Văcărescu. Hanul a fost vândut serdarului Dumitrache Sorescu pentru că, arată într-o jalbă băneasa Văcărescu: “soțul mieu, banul și fiicele mele Săftica și Irina și-au dat obștescul sfârșit în anul 1831, câte trei de boala holerii”.La intersecția cu strada g-ral Budișteanu dăinuiește biserica Manea Brutaru, ridicată de vătaful brutarilor din vremea lui Nicolae Mavrogheni. Din porunca lui Constantin Hangerli în curtea acestei biserici a funcționat un orfelinat pentru 80 de copii, din care a mai rămas un zid în ruină. În imediata vecinătate se găsește Institutul de Matematică, înălțat prin eforturile profesorului Miron Nicolescu, președintele Academiei. Tot în această mahala, numită de două veacuri Manea Brutaru, există casa comitelui Nicolae(Scarlat) Rosetti, care adăpostește Secția de Sculptură a Academiei de Arte. E bine de știut un amănunt: clădirea acestei instituții a servit cândva sediului Corpul V Armată. La oarecare distantă, practic în con-tinuarea străzii Semicercului, cam pe locul Liceului cu predare în limba bulgară de astăzi, scriitorul Gala Galaction susține că era casa haiducului Ionică Tunsu, fost pandur și paracliser la biserica Sfinții Voievozi, ucis prin trădare în Grădina Scuffa din porunca lui Kiseleff. Peste drum, în locul viran de la intersecție, a existat casa inginerului George Duca, fost director al C.F.R., casa în care a trăit o vreme fostul prim-ministru I. G. Duca. În apropiere se înalță mândra biserică Sfinții Voievozi, zidita în anul 1770 de Mihalcea băcanul. Înfațișarea actuală este datorată arhitectului Petricu, cel care a condus lucrările de restaurare din anii 1900-1901. Colț cu strada Sfinții Voievozi ne desfată privirea o clădire cu mușarabie, asemănătoare celei din gravura lui Doussault din 1841.
Până la Gara de Nord, exceptând ruinele și noile maidane ale “epocii de aur”, sunt de remarcat: fostul Hotei Bratu, Institutul Politehnic, fondat în 1886 pe locul viilor bancherului Polizu, Hotelul Nord, construit în 1965 pe locul unei secții a vechilor Ateliere C.F.R. și a două sinagogi. Gara de Nord – fosta Gara Târgoviște până în 1888 – inaugurată de domnitorul Carol I la 13 septembrie 1872, o dată cu darea în exploatare a liniei ferate București – Ploiești, a fost construită pe o porțiune din uriașul domeniu al familiei Golescu. Ceea ce numim în prezent Gara de Nord, arăta profesorul Grigore Ionescu, este “rezultatul neplăcut al unor transformări și adăugiri succesive făcute în jurul vechii construcții din 1870-1872”. Vasta piață din fața gării, formată de-a lungul a trei decenii, găzduiește două sculpturi destul de cuminți. Prima sculptura – arăta profesorul Ionescu în bine cunscutul Ghid al Bucureștilor – reprezintă “Un grup de lucrători, turnați în bronz pe un soclu etajat de piatră artificială, operă a sculptorilor Cornel Medrea și Ion Jalea, care preamărește memoria eroilor ceferiști căzuți la datorie în timpul războiului din 1916-l9l8”. A doua, un bust creat de sculptorul Filip Marin, îl reprezintă pe inginerul Gheorghe Duca, fost director al Căilor Ferate. Trebuie amintit că această piață a fost martora primelor tramvaie cu cai, linia 1, inaugurată în 1872, făcând legătura cu Piața Obor. Tot aici a fost capătul de linie ale primelor tramcare, intrate în circulație la 1 iulie 189l, ce legau gara de centrul Capitalei.
Chiar peste drum de gară fusese, până la parcelarea din 1865, moșia lui Nicolae Filimon. Se întindea, ne informează regretatul Nicolae Vătămanu, “de la strada Polizu până aproape de Bulevardul Nicolae Titulescu, iar capătul ei se oprea în actualul Bulevard Duca. Intrau, așadar, în această proprietate, Bulevardul Duca, din fața Gării de Nord și străzile dintre Pandele Tărușanu până la Petru Rareș, inclusiv cele ce le intersectează”. Pe lângă vie, scriitorul îngrijea “o mie cinci sute șapte duzi și șapte sute pomi roditori de diferite poame”. Între anii 1865-1900 moșia lui Filimon a devenit un cartier de locuințe modeste, modernizate după 1930. Blocurile, până la Podul Constanța, au fost construite între anii 1960-1962.
“În apropierea gării – își amintea cunoscutul istoric al transporturilor Dumitru Iordănescu – exista un pasaj superior cu tablier metalic de 12 m deschidere, care începea din dreptul Bulevardului Basarab, făcând legătura acestuia peste linii cu Belvedere… Acest pasaj a fost demolat prin 1927, deoarece stânjenea dezvoltarea stației. Pasarela care există azi în acest loc – o grindă cu zăbrele metalice lungă de 50 m – a fost executată după 1930”. Astăzi a fost înlocuită și această “grindă” cu noul pod ce unește Șoseaua Titulescu și Șoseaua Grozăvești. Timpul nu stă pe loc. Revenind la trecut, precizăm că la câțiva zeci de metri de acest prim pod, a ființat până în anul 1931 biserica Sf. Vineri, “în fața căreia – spune Henri Stahl – se închinau la plecarea sau sosirea cu trenul mecanicii, fochiștii și cei cu evlavia în suflet”. O biserică având același hram a fost ridicata în apropiere, pe Șoseaua Basarab, astăzi Nicolae Titulescu. Tot în zona pasarelei Basarab se află o instituție pe cât de prestigioasă, pe atât de puțin cunoscută bucureștenilor: Muzeul C.F.R.
În gura fostei “Gropi a lui Ouatu” – numele românizat al administratorului Watt – amenajată ulterior ca parcul Regina Maria, a fost înălțată în anul 1909, folosindu-se tablierele podului Putna Seacă, o construcție care a intrat nu numai în geografia Bucureștilor, ci și în istoria lor: Podul Grant. Numele îi vine de la inginerul Robert Grant, un strănepot al Zincăi Golescu, fostul stăpân al terenului care se întindea până la Belvedere, astăzi complexul sportiv Sportul Studențesc. Devenind nesatisfăcător pentru trafic, podul a fost dezasamblat în 1973 și înlocuit cu un pasaj de beton lung de 1,3 Km, deschis pentru circulație la 10 iunie 1981. În imediata vecinătate a Podului Grant începeau Atelierele C.F.R. București-Grivița, construite între anii 1897-1906, astăzi fragmentate în mai multe întreprinderi. Vizavi se află cimitirul Sf. Vineri, inițial cimitir al săracilor. Cu timpul această destinație s-a schimbat, aici dormind somnul de veci câteva mari personalități ale artei și vieții politice românești. În apropiere, în mijlocul unui cartier construit pe fosta proprietate Cuțarida, se înalță biserica Sf. Gheorghe Grivița, edificată în anii 1926-1931 și martor tăcut al evenimentelor sângeroase de la 16 februarie 1933. De aici până la Podul Constanța, construit în 1936, nu mai avem nimic de remarcat. Nu putem totuși încheia această succintă prezentare fără o precizare: Podul Târgoviștei a căpătat denumirea de Calea Griviței în anul 1878. Pe scurta porțiune cuprinsă între biserica Manea Brutarul și casa Romanit au trecut în ziua de 6 septembrie 1877, venind dinspre Palatul Cotroceni și îndreptându-se spre Arsenal, bravii ostași ai batalionului 2 de vânători cu drapelul otoman capturat la Grivița I. Astfel, poate cea mai veche arteră a Bucureștilor, a avut privilegiul de a fi strabătută de eroii Independenței.
EMANUEL BĂDESCU (n. 25 august 1952) este bibliotecar în cadrul Cabinetului de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. Licențiat în istorie la Universitatea București, a colaborat cu peste 1.000 articole la revistele Formula AS, Lumea Magazin, Magazin Istoric și la Ziarul de Duminică. A publicat “1 Decembrie 1918 Alba Iulia – București”și “Imnurile naționale la români”. Este și coautor al volumelor “Scurtă istorie a regalității în România”, “Nicolae Ionescu”, “Bucureștii de altădată”, “De la Vatican la Ierusalim”, “Conspirația securității”, “Bucureștii în imagini în vremea lui Carol I” (volum premiat de Uniunea Scriitorilor).