Calin Caliman este pasionat de film inca din adolescenta.
Isi aminteste de cele doua cinematografe “centrale” ale Brasovului de odinioara: “Astra” (apoi “Maxim Gorki” ) si “Corso” (apoi “Popular”), pe care le frecventa cu asiduitate. Isi nota, dupa fiecare spectacol, impresiile in niste caiete unde obisnuia sa lipeasca intotdeauna si biletul de film.
Cel mai mult l-a impresionat (determinandu-l poate, intr-un fel, sa opteze pentru filmologie) o pelicula englezeasca: “Drumul spre stele”, radical diferita de filmele sovietice care ocupau pe vremea aceea aproape in exclusivitate programul cinematografelor. Era un film cu secvente onirice si cu personaje fabuloase, care aveau puterea de a opri timpul. Aparea mereu, obsedant, imaginea unei scari inaltate spre cer…
Dupa ce a urmat facultatea de filologie, mereu cu sabia lui Damocles deaspura capului din cauza “originii nesanatoase” (ambii parinti fusesera detinuti politici), in ultimul an de studiu unul dintre profesorii sai, impresionat de o lucrare despre piesele lui G. Ciprian, l-a sfatuit sa faca studii teatrale.
Iar Calin Caliman a terminat intr-un singur an sectia de teatrologie-filmologie a Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica, fiind angajat apoi in calitate de cronicar de teatru la revista “Contemporanul” de catre George Ivascu, pe care interlocutorul meu il considera unul dintre cei mai mari oameni de presa din Romania.
Ivascu avea ochi, fler, o extraordinara stiinta de a construi o revista. Si a stiut sa aduca la “Contemporanul” numai oameni “de Formula 1”: G. Calinescu, cu atat de hulitele (astazi) si atat de cititele (atunci) “Cronici ale optimistului”, Arghezi, Geo Bogza, Tudor Vianu, D.I. Suchianu. Sau Grigore Moisil, ale carui rubrici “stiintifice” erau fantastice, de-a dreptul palpitante.
Meseria de gazetar a invatat-o insa Calin Caliman mai cu seama de la Roger Georgescu, secretarul general de redactie al “Contemporanului”.
A facut mai intai cronica teatrala, apoi, intr-o buna zi, a fost convocat de Ivascu si i s-a adus, scurt, la cunostinta ca urmeaza sa treaca la cronica de film.
Tanarul cronicar a izbucnit in lacrimi: era foarte puternic legat de teatru, avea si niste proiecte in acest domeniu – pe care le vedea naruite acum de o asemenea initiativa neasteptata. Cu Ivascu insa nu se putea negocia – acesta a ripostat cu duritate: “M-am uitat in acte, esti teatrolog si filmolog, adica exact ce-mi trebuie in momentul de fata. Salut!”.
Asa a ajuns Calin Caliman unul dintre cei mai prestigiosi oameni de film, ale carui cronici au aparut neintrerupt in paginile “Contemporanului” timp de mai bine de patru decenii. Caci, chiar daca a mai colaborat si la alte reviste sau a mai lucrat (dupa 1989) prin diverse redactii, cu carte de munca n-a fost angajat decat la “Contemporanul”, ceea ce constituie, trebuie sa recunostem, un extraordinar exemplu de fidelitate.
Acum, Calin Caliman ne pregateste o surpriza de proportii, prin “proportii” intelegand cele 800 de pagini cate cuprinde “Istoria filmului romanesc (1896-2000)”, carte care urmeaza sa apara la Editura Fundatiei Culturale Romane.
Si este aceasta o surpriza daca ne gandim la imprejurarea ca autorul a fost pana acum destul de zgarcit cu aparitiile sale editoriale, desi doar cronicile scrise timp de patru decenii ar umple probabil un raft de biblioteca.
Nu mai este insa o surpriza cand avem in vedere faptul ca, daca ne-am fi pus vreodata intrebarea cine este filmologul capabil sa realizeze o asemenea sinteza asupra filmului romanesc, raspunsul ar fi fost cu certitudine: Calin Caliman.
Si mai are interlocutorul meu un proiect: doreste sa-si adune o parte din cronicile publicate de-a lungul anilor intr-un volum intitulat “Vineri cinematografice”. Pentru ca, in anii sai de glorie, “Contemporanul” aparea vinerea, de unde si vorba, atribuita lui Calinescu: “Daca e vineri, e “. Si e, fireste, Calin Caliman, cu nelipsita lui cronica.