Am plecat cu trenul de noapte, ca și altădată. Nu s-au schimbat prea multe: călătoria durează tot 14 ore, vagoanele sunt aceleași, cearceafurile – tot îngălbenite, pernele – tot tari; hârtia de la WC este însă acum roz (în rest la fel, probabil făcută tot la Bușteni sau Letea, tot pe aceleași role, tot cu aceeași celuloză – cine a mers cu trenul sau o folosește știe la ce mă refer!)
Confort de clasa I înseamnă numai că voi fi doar cu Horia Tabacu în cușetă și că în dulăpior am dat peste două sticle (sticluțe, pentru a respecta adevărul) de apă plată. Am făcut pariu pe căldură: frig sau cald? Ca și altădată, în vagoanele românești, nu există “optim”. E după noroc, ca la 6 din 49, te poți sufoca sau poți dârdâi toată noaptea.
Am avut șansă: a fost extrem de cald, a fost “hot”, a fost ca la saună. Am deschis (alt noroc, la întoarcere geamul nu s-a lăsat clintit) larg fereastra și, în ciuda interdicției, am fumat pe săturate. Odată cu fumul, mai ieșea și surplusul de aer fierbinte.
Horia a deschis laptopul. Începuseră știrile, așa că l-am rugat să-l închidă. În fond, o călătorie ca asta trebuie să te mai și scoată din ceea ce știi și ești zi de zi. Deși, un savant, om învățat, zicea așa: “Îni place să călătoresc, dar din păcate trebuie să mă iau cu mine oriunde m-aș duce”. Multă vreme, noi ne-am luat pe noi, întorcându-ne în timp: și eu, și el am fost de multe ori în Nord, avem o grămadă de prieteni acolo și ni s-au întâmplat multe prin părțile alea, nu mai stătuserăm noi între noi de o groază de timp. Așa că am avut ce povesti, iar de adormit cred că am adormit tot cu poveștile pe buze și cu durerea în suflet că timpul trece și uneori chiar cu senzația sfâșietoare că a și trecut. Mais, passons…
Ne încerca, desigur, emoția dată de îndoială: se vor fi schimbat oamenii, se vor fi îndepărtat ei de cultul prieteniei, de căldura aia specifică Nordului? Dar, mai ales, ne peocupa întâlnirea noastră cu cititorii: vor mai fi fiind oamenii interesați de cărți, de cultură?
Cu cât îl asiguram pe Horia că sătmărenii sunt la fel și în privința raporturilor lor cu cultura, bazându-mă pe admirabilele Zile Poesis la care participasem după 1990, cu atât parcă și pe mine mă rodea mai mult îndoiala. Sigur că ne bucura întoarcerea asta în Nord, sigur că ne știam prietenii, dar noi mergeam la Satu Mare și cu treabă: aveam întâlniri cu cititorii, cu publicul, cu cele două cărți ale noastre, “Drumul până la Piața Romană” a lui Horia și “Gde Buharest” a mea. “Gazeta de Nord-Vest» dăduse zilnic articole despre eveniment prezentându-le și prezentându-ne, prietenul nostru Valer Marian, senator și director de gazetă, se străduise și sufletește să ne asigure că va fi bine, dar ce altceva decât îndoiala roade mai temeinic sufletul omului?!
De când am coborât din tren și am auzit accentul de ardelean get-beget al lui Florin Pop și am dat ochi și piept cu năvala, impetuozitatea lui, am intrat, ca să zic așa, pe făgașul normal al călătoriilor noastre în Nord. Totul era pus la punct, totul era în program: cazarea la “Aurora” (ce de amintiri am eu din hotelul ăsta!), coborârea rapidă la micul dejun (ardelenesc – unii dintre voi veți fi știind ce vrea să însemne asta), discuțiile la “cavei” și evocările spre a ne reintegra atmosferei sătmărene, urcarea în camere spre a ne odihni un pic și a ne pregăti de întâlnirea cu cititorii.
Dacă până aici timpul – de la plecarea din București – se derulase în lentoarea roților de tren, din momentul în care am ajuns la sediul Gazetei de Nord-Vest până în târziul nopții, avea să fie împins ca într-un acclerator de particule. Probabil că scriu și prea apropiat de eveniment, la câteva ore de când ne-am reîntors la București, probabil că și dorința mea de a relata este prea mare spre a cuprinde așezat, temeinic ce s-a petrecut. Veți fi spunând că o întâlnire cu cititorii nu are de ce-i surprinde nici pe autori, nici pe cititori. Ele au un anumit tipar al desfășurării, uneori chiar un anumit tipar al discursurilor, așa că lasă puțin loc neprevăzutului.
Pentru noi însă a fost fabulos. Pas cu pas, minut cu minut, sala «Kardinale», alt loc al multor adăstări de câte ori am trecut prin Satu Mare, se umplea, devenea plină, arhiplină, aproape se sufoca de atâta lume. Pas cu pas, alți și alți oameni ne îmbrățișau, se bucurau de bună revedere, noi, la rându-ne îmbrășișam și ne bucuram. Cred că soldații întorși de război au provocat și au resimțit atâta căldură cum încercam noi atunci.
Sunt dimineți când te poți trezi cu gândul, sincer, neconvențional, că trebuie să-i mulțumești unui om. Simți, poate, că nu e o datorie, o formalitate, chiar un calcul, ci așa pur și simplu. E o fărâmă de gând care te-a bântuit și care acum se întrupează în acest impuls. De când am știut că voi scrie despre ce-a fost în Nord, s-a ivit acest gând al mulțumirii ce se va îndrepta către Valer Marian și Crina Dunca, spre Voicu D. Rusu și Florin Pop, către Mircea Ardelean și Mihai Bledea, Dimitrie Păcuraru și Marian Voicu, oficialităților sătmărene – Csehi Arpad și Iuliu Ilyes, Mircea Govor și Adrian Ștef, Ioan Viman și Octavian Petric, publicului admirabil, prietenilor de demult și prietenilor pe care ni i-am făcut în acele zile.
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.
Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.