Să obosești dând autografe și interviuri e ceva foarte plăcut pentru un autor. Zumzăitul, freamătul din “Kardinale”, cafeneaua din patronajul Gazetei de Nord-Vest, de la subsolul imobilului unde se află și sediul ziarului, se transformaseră de multișor în dezbateri sau veselii ca în preajma Sărbătorilor când eu și Horia Tabacu continuam să scriem alte și alte dedicații pe cărțile noastre.
Sigur, aș putea spune – ca să nu spună altcineva – că la Satu Mare a fost o întâmplare fericită, beneficiind noi de prietenia lui Valer Marian și de susținerea necondiționată a Gazetei în mediatizarea întâlnirii cu publicul. Mă grăbesc însă doar să îmi pun întrebarea de ce nu și în alte părți cultura nu s-ar baza pe oameni politici, pe oficialități (la Satu Mare au fost prezente toate oficiliatățile de rang înalt ale orașului și județului), de ce numai acolo, în Nord, se poate întâmpla ca oamenii să vină la o întâlnire cu doi scriitori ca la o sărbătoare, să se bucure de ieșirea din televizorism, din grijile cotidianului? Răspunsul, poate, e conținut în chiar formularea întrebării, în însăși comparația din inttrebare!Cum nimic nu e perfect pe lumea asta, doar sinusoida rece-cald, probabil o constantă ce tinde spre perfecțiune!, am pornit spre Bistrița temători. Fusese prea frumos la Satu Mare cât să nu avem unde de îndoieli, temeri că vom fi aduși cu picioarele pe pământ printr-un duș rece, chiar mai rece decât cele minus 12 grade câte fuseseră la Bistrița cu o noapte înainte.
Drum până la Dej, printr-un Nord înghețat și pustiu, cu peisaje frumoase, dar cu casele mai povârnite, mai triste, mai din secole trecute, peisaj cu care nu eram obișnuit din alte peregrinări prin Nord, apoi de la Dej cu o altă mașină, preluați de Gavril Țermure, editorul meu. Grabă, emoții pe drum: întâlnirea de la Casa Cărții “N. Steinhardt” era programată la 12, iar noi eram încă în drum, imaginam oameni care așteaptă și ne simțeam oarecum culpabili. Oraș pustiu, rece. Nu am recunoscut mare lucru din orașul care mă impresionase în vremea studenției, cu coșurile sale de gunoi împletite din nuiele, cu calmul și insemnele breslelor, cu biserica sa evanghelică, atmosferă pe care o regăsisem, aproape nealterată, și după aceea, la orice venire a mea în Bistrița. N-a fost să fie, sau a fost să fie, ori a fost să nu fie – pentru a răsuci cuvintele asemenea lui Noica. George Țâra, Olimpiu Nușfelean, Alexandru Cristian Miloș și încă cineva (căruia îi cer mii de scuze că nu i-am reținut numele!) erau singurii oameni care veniseră la Casa Cărții. Ne-am retras stingheri din Casa Cărții la o cafenea din apropiere, considerând că mult mai profitabil este să ne convorbim noi între noi, toți cei prezenți, la ceva ce să ne aducă un dram de căldură în suflet și în trup. Am aflat că sâmbăta nu e zi de lansat cărți la Bistrița, mai ales acum în preajma Sărbătorilor de iarnă, când tot omul merge să își taie porcul undeva la țară. Am mai aflat și că în general e greu aici cu cărțile și cu literatura pentru că, obicei strămoșesc românesc, scriitorii, deși un grup mic, sunt divizați în o mie și una de facțiuni, grupulețe și, evident, idiosincrazii.
Căldura plăcută din restaurantul gol – nu eram decât noi – unde am mâncat de prânz și colindele puse la intensitate joasă ca fundal muzical ne-au făcut, totuși, să trecem oboseala și dezamăgirea. Viața e alcătuită și din astfel de momente, bucuriile sunt rare și dezamăgirile dese, în fond, ne-am zis, la opt seara avem tren și cu drumul până la Bistrița ne-am apropiat de casă – de aici nu mai avem decât 11 ore de mers, nu 14 ca de la Satu Mare!
Mai era de trecut un hop spre a ne vedea în cușeta vagonului de dormit și de acolo, cu voroave și somn pe apucate, până la București – întâlnirea cu publicul și lecturile la Sinagoga recent restaurată prin strădaniile lui Gavril Țermure. Aveam să ne producem, ca să zic așa, înaintea unui concert, dar speranțele noastre nu erau prea mari – cine să vină cu o oră înainte de concert spre a asculta doi scriitori bucureșteni?!
Ei bine, sala era arhiplină cu o oră înaintea concertului, publicul era elegant ca pentru un concert și cald ca pentru o întâlnire cu scriitorii. Am avut mari emoții: eram prima oară în viața mea pe scena unui astfel de lăcaș de cult, aveam pentru prima dată în față un public venit preponderent pentru muzică și nu pentru literatură. Ora noastră a trecut repede, iar ea, probabil, s-ar mai fi întins dacă și noi am fi putut amâna plecarea trenului așa cum ni s-a spus că ora de începere a concertului mai poate fi un pic amânată. Am regretat plecarea precipitată și lipsa de timp pentru a da autografe (văzusem multe cărți de-ale noastre foindu-se prin sală, semn că standul cu cărți atrăsese atenția) melomanilor!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licențiat al Facultății de Filologie (1974) a Universității București. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul “Gerda”. Cărțile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociația Scriitorilor din București, Festivalul “Poesis” Satu Mare, revista “Luceafărul”. Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica “Reportaj”, în Ziarul de Duminică.Este președintele secției Proză a Asociației Scriitorilor din București.