Sportul de performanță presupune o competiție dură. Principala luptă pe care un sportiv are a o duce este cu el însuși, cu propriile limite, apoi cu adversarii săi din arenă. Puțini sunt sportivii de performanță care devin campioni. Și mai puțini sunt aceia despre care se poate spune că sunt mari campioni. Și rar, rar de tot, câte un sportiv, un ales dintre aleșii marilor campioni, devine legendar.
Iolanda Balaș a făcut parte din această supra-structură a celor mai mari dintre cei mai mari campioni. A devenit o legendă atunci când a bătut de 14 ori recordul mondial la săritura în înălțime în mai puțin de cinci ani. A îmbunătățit recordul mondial, în această scurtă perioadă de timp, cu mai bine de 15 centimetri. Ultimul său record (1,91 metri – stabilit în 1961) a fost depășit abia peste 10 ani.
Iolanda Balaș a fost și va rămâne o legendă, un nume de patrimoniu, nu numai național, ci și universal. Plecarea ei, acum câteva zile, a avut în mass-media mai degrabă ecoul unui fapt divers. S-a scris/ difuzat câte ceva, puțin și poticnit.
Președintele României a decorat-o post-mortem, de parcă ar fi fost vreun soldat care și-a pierdut viața într-o bătălie. A decorat-o, așa pare, pentru cea mai grea înfrângere suferită de Iolanda Balaș în cei aproape 80 de ani de viață. Ordinul Național Steaua României în grad de Mare Ofițer i-a fost conferit atletei, conform comunicatului dat publicității de Administrația Prezidențială, „în semn de înaltă apreciere pentru întreaga activitate pusă în slujba sportului de performanță, contribuind, pe această cale, la afirmarea pe plan internațional a școlii românești de atletism, precum și la promovarea valorilor olimpice în rândul tinerelor generații de campioni” – un text care, prin platitudinea sa lemnoasă, ne arată nu numai că habar n-avem la ce ne „folosesc” personalitățile exponențiale, dar nici măcar nu știm să povestim despre ele. Și, pe bună dreptate, zic: de legende ne arde nouă acum?