Ori de cate ori se iveste, in literatura sau in imediata noastra apropiere, imaginea actorului de teatru este vazuta mai curand printr-o sticla romantica, daca nu cumva actorul insusi este, pentru majoritatea oamenilor, un amestec romantic, fiind dual, contradictoriu: rade si plange, adica e comic si tragic, este el insusi, dar este, totodata, si acela a carui viata o fura (imprumuta), pentru a fi altcineva, este un ins real si o fictiune, este captivul rolului, dar si manipulatorul lui, este, deopotriva, adorat si urat, invidiat si dispretuit.
Actorul stie acest lucru si, de cele mai multe ori, adopta o masca romantica, unii ii spun “poza”, preferand sa treaca astfel prin felurite perioade ale istoriei, fie ele dintre cele mai “realiste”, mai “pragmatice”, avand privirile infipte intr-o nebuloasa numai de el intrezarita, contrariind, sfidand, socand, starnind curiozitate, animozitate, riscand, uneori, precum Moliere, sa i se refuze o inmormantare crestineasca, dar, alteori, fortand istoria, spre a deveni presedinte de republica (in SUA) sau ministru al culturii (in Romania).
Marele succes obtinut la micul Teatru Act, catre sfarsitul stagiunii, de piesa Creatorul de teatru a lui Thomas Bernhard, in regia lui Alexandru Dabija, se explica, dincolo de calitatile remarcabile ale spectacolului, ale interpretarii cu deosebire, prin mutatia pe care o sufera imaginea actorului.
S-a produs o de-romantizare a acesteia, o iesire din – daca vreti, iar cuvantul nu vi se pare injurios – cliseu.
Mai intai, in rolul lui Bruscon, autorul, regizorul, seful trupei si al familiei (totuna cu trupa), intr-un cuvant, creatorul de teatru (in original, Der Theatermacher, literal: facatorul de teatru), Marcel Iures isi arata de la inceput o alta infatisare, o ipostaza nemaiantalnita la el, nici pe scena, nici pe strada, o figura inexpresiva (?), rudimentara, la limita sordidului, de targovet smecher si nu prea, sacaitor si nu prea, sever si nu prea, dar cu ifose de nobil scapatat.
Pletele lui romantice, cu adevarat romantice, pe care o lume intreaga (de spectatori) le-a vazut defiland salbatic in Richard III, poetic in Richard al II-lea, filosofic in Hamlet, (nu gasesc epitetul) in Chiriac din O noapte furtunoasa, pletele romantice, postromantice sau postmoderne ale actorului, pe care cine vrea si cine nu vrea le poate vedea fluturand pe strada, in supermarketuri sau la scoala de teatru, au disparut sub o palarie banala, mai curand ponosita, iar o data cu ele a disparut si aerul acela trist, visator, patetic, transcendent.
Spectatorii sunt uluiti: aproape ca nu-l recunosc pe Marcel Iures in aceasta aparitie, sunt la inceput dezamagiti, pentru ca apoi, intr-o revelatie coplesitoare, sa descopere in personalitatea actorului un puternic si reconfortant talent comic, cum nici noi, “mancatorii de teatru” din stalurile “creatorilor de teatru”, n-am descoperit.
Monologurile sale cu diverse personaje ale piesei, Hangiul, sotia, fiica, fiul (n-am gresit scriind monologurile cu…, fiindca piesa este rostirea acestui unic personaj puternic, deloc romantic, Creatorul) sunt pline de aluzii istorice si critice, de observatii de bun-simt ori absurde, care incrimineaza cu dispret suveran dispretul vulgar fata de arta al societatii contemporane dezabuzate.
Publicul rade si aplauda, iar dincolo de ras si veselie se casca un imens hau de tristete, vorba poetului, iremediabila.
Poate ca aceasta, si nu poza romantica, defineste fiinta reala a actorului, alcatuita din umilinta, revolta, dispret si bravura.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar