Refuzând aservirea ideologică ori tentațiile iconoclaste, cele mai serioase și documentate studii de imagologie apărute la noi în ultimul timp răstoarnă viziunea simplist-maniheistă din basmele propagandistice cu eroi mitici de tristă amintire, ajutându-ne să scăpăm de obsesiile identitare, să-i înțelegem mai bine pe ceilalți și, prin ei, pe noi înșine.
În această direcție se înscrie și cartea universitarului ieșean
Leonte Ivanov, “Imaginea rusului și a Rusiei în literatura română.
1840-1948”, prima lucrare care abordează sistematic un subiect atât
de sensibil și de controversat.
Pornind de la o clasificare mai veche a lui Keyserling, care
identifica trei tipuri de imagini ale unui popor: autoimaginea (cum
se vede un popor pe el însuși), heteroimaginea (cum îl văd alte
popoare) și imaginea eternă (cum e văzut de Dumnezeu), cercetătorul
nu adoptă o metodă pur descriptivă, nu însăilează la întâmplare
informații fără însemnătate și nu citează din surse lipsite de
credibilitate. Apoi, ocupându-se de texte literare, el are în
vedere și valoarea estetică, nu doar pe aceea pur documentară, și
subliniază de fiecare dată legătura dintre personalitatea
scriitorului, structura, tipul operei și motivațiile psihologice
determinante ale constituirii imaginii alterității. Autoimaginea
cea mai reprezentativă s-ar cristaliza, în opinia exegetului, în
paginile jurnalului de scriitor al lui Dostoievski, autor care a
intuit și evoluția raporturilor dintre Rusia și popoarele din
imediata vecinătate: “După eliberare popoarele slave de la sudul
Dunării își vor începe noua viață tocmai prin a solicita Europei
(…)garanția și protectoratul libertății lor, chiar dacă în
concertul statelor Europei va figura și Rusia, o vor face anume
pentru a se elibera de Rusia”. Heteroimaginea cea mai
caracteristică, chiar dacă nu cea mai exactă, este identificată în
volumul marchizului de Custine, Scrisori din Rusia, pentru că
textul a făcut vâlvă în epocă, furnizând Occidentului pentru prima
oară o cantitate apreciabilă de informații și fiind totodată “o
contrapondere la reprezentările românești”, majoritatea, evident,
negative.
Leonte Ivanov confruntă mereu cele două perspective, refuzând să
tragă concluzii pripite, în intenția de a sugera, prin relativizări
succesive, trăsăturile cele mai apropiate de modelul originar
(imaginea eternă). După ce face portretul-robot al rusului – “Rușii
sunt adepții formulei totul sau nimic. Dată fiind perseverența lor
în urmărirea unui lucru, nu-i de mirare că și nihilismul și
anarhismul (…)s-au născut aici. Ca să nu mai vorbim de fanatismul
cu care s-a încercat pe aceste meleaguri punerea în practică a
utopiei socialiste. Iată că prin extremism s-a trecut la
particularitățile negative ale rușilor. De cele mai multe ori,
acestea coexistă cu însușirea opusă într-o unitate oximoronică:
lenea cu dragostea de muncă, dezinteresul cu patima, năzuința spre
libertate cu supunerea. Nu e de mirare atunci că majoritatea
specialiștilor în domeniu consideră caracterul contradictoriu al
sufletului rus ca fiind particularitatea lui fundamentală,
reflectată și într-o anumită instabilitate a sentimentelor. Dintre
simbolurile etnice, cele mai populare ar fi: matrioșka, baia,
ceaiul, samovarul” etc. -, autorul urmărește diversitatea nuanțelor
care transformă realitatea în tot atâtea fantasme, cele mai multe
ivite pe solul ignoranței și al resentimentului, totdeauna fertil
în proiecții compensatoare.
Prima parte a cărții evidențiază afirmarea europeană a Rusiei ca
putere militară și culturală, pe fondul conflictului intern dintre
slavofili și occidentaliști, primii, apologeți ai mesianismului
expansionist și ai utopiilor de tipul “Moscova, a treia Romă”,
ceilalți, propagatori ai unei imagini denigratoare despre barbaria
și mizeria propriului popor. Persistența prejudecăților și a
stereotipiilor, de regulă controlate ideologic, se explică prin
accesibilitatea acestor imagini care se prezintă “nu ca un semn
(reprezentare generatoare de semnificații), ci ca un semnal care
trimite în mod automat la o singură interpretare posibilă”
(Daniel-Henri Pageaux). Dostoievski atrăgea de altfel atenția că
“specificul rusesc nu poate fi receptat de către Europa”, de unde
și “îndelunga și trista izolare în familia popoarelor europene”, și
inevitabilele erori de înțelegere. Ideea rusă, afirmată patetic de
autorul Karamazovilor, e urmărită aici în toate metamorfozele ei,
de la cristalizările milenariste și ipostazele degradate ulterior
în comunism, până la cinismul de după destrămarea Imperiului.
În spațiul românesc, datorită absenței unor lucrări științifice
neviciate de ideologie, literatura constituie sursa cea mai fertilă
în reprezentări imagologice. Exegetul se oprește asupra unor texte
de factură diferită, de la memorialistică și jurnalele de călătorie
la poezie sau roman, în intenția de a schița un scurt istoric al
confruntărilor dintre mentalități și al receptării, din păcate fără
consecințe notabile, a civilizației și culturii ruse. O imagine
deformată, modelată de o poetică a exotismului și răspândită
deopotrivă în literatură și în mentalul colectiv, este aceea a
rusului lipovean, creionată de Sadoveanu în Priveliști dobrogene.
Aici, prozatorul înșiruie o mulțime de trăsături devenite clișeu,
potrivit cărora lipoveanul ar fi “o arătare ciudată, cu părul și
barba zbârlite și încâlcite, cu nasul și rubașca invariabil roșii.
Principala îndeletnicire: băutura, patimă care se transmite până și
copiilor”. Nici pitorescul moravurilor nu e ocolit, obiceiul bizar
al însurătorii forțate a băieților pentru transformarea tinerei
nurori în ibovnică a socrului fiind exploatat literar cu vădită
intenție mistificatoare. Legendele se răspândesc ca o molimă chiar
și printre cei mai puțin creduli, vorba ceea, doar nu iese fum fără
foc. De aici, poate, și oroarea românului neaoș de a se încuscri cu
muscalul, fapt ce stârnește ironia interpretului: “Nikita Ivanovici
putea să-și pună pofta-n cui dacă jinduia la fata lui Badea Ion. Da
mai bine o dau Prutului, hotăra cu năduf aceasta din urmă,
demonstrând, iată, că porecla cap de bou, cu care-l înzestrase
Muscalul din popor, nu era întotdeauna o trimitere la stema
Moldovei.”
Dacă literatura lui Sadoveanu prezintă mai mult ca pe o curiozitate
modul de existență al acestei etnii, Heliade Rădulescu proferă o
grindină de blesteme la vederea “rasei scârboase a rusului roșcat
și murdar” și la auzul “sunetelor răgușite și barbare ale acestei
limbi care te îngheață ca vântul ce suflă din Urali”. Proiecția
mitic-exotică sadoveniană se transformă la autorul “Suvenirelor și
impresiilor unui proscris” în pură invectivă, imprecație vaticinară
a cărturarului cu dragoste de țară. Radicalitatea (ca să folosesc
un cuvânt blând) unei astfel de atitudini se perpetuează apoi la
Hasdeu și Moruzi, scriitori născuți în Basarabia și de aceea poate
atât de înverșunați în rusofobia lor. Pentru Hasdeu, “în Rusia este
o datorie de cetățean ca nimeni să nu cugete” și tot acolo “un bun
literat nu e treaz niciodată: de-ntâiu se îmbeată și apoi scrie.
Lectorii fac tot așa: de-ntâiu se îmbeată și apoi citesc”.
Aberațiile acestea întristătoare sunt de neînțeles la un spirit de
amplitudinea lui Hasdeu, indiferent de cauzele care le-ar fi putut
genera.
O atenție specială acordă cercetătorul ieșean jurnalelor de
călătorie și memoriilor, pentru că în asemenea texte, grație
necesarului “pact referențial-autobiografic”, scriitorii, dacă nu
sunt cu totul lipsiți de onestitate, confruntă prejudecățile lor cu
realitatea vie, pe care fiecare o percepe diferit, în funcție de
propria personalitate, de nivelul cultural și acuitatea simțului de
observație.
În secolul al XIX-lea, cel mai atent călător în Rusia pare a fi
fost Ion Codru Drăgușanu, observațiile sale fiind prezentate cu o
detașare care-l califică pe acest neobosit “peregrin transilvan”
drept un “reporter impersonal” de o neobișnuită agerime, capabil să
sesizeze fără ezitări nuanțele cele mai caracteristice. Mai târziu,
un călător ca Radu Rosetti realizează, în opinia exegetului, un
reușit ghid turistic: “informație cu caracter general, istoricul și
geografia ținutului, diverse statistici și mai puțină nuanță
personală”. Aceste texte reprezintă mai mult o fericită excepție,
pentru că autorii lor au renunțat la clișeele și la atitudinea
denigratoare de care se fac vinovați cărturari, am văzut, de o
anvergură incomparabil superioară. Ion Codru Drăgușanu și Radu
Rosetti se mulțumesc să constate, refuzând să comenteze lucruri pe
care simt că nu le-ar putea înțelege. Dar nu mulți sunt capabili de
o asemenea înțelepciune.
Un capitol special (Homo viator) este consacrat călătoriilor lui
Panait Istrati și Călinescu în “paradisul” sovietic. Deși îi
recunoaște autorului “Spovedaniei pentru învinși” sinceritatea și
buna-credință, exegetul subliniază eșecul mărturisirii sale
(“Călătorie pe lângă adevăr”). Primit în cele mai luxoase hoteluri,
arătându-i-se doar partea cosmetizată a unei lumi încătușate,
Panait Istrati nu e capabil să înțeleagă proporțiile dezastrului,
inconștiența sa făcând victime ale lagărului pe scriitori ca
Pilniak și Sandomirski. Într-o lumină nu tocmai favorabilă ne apare
scriitorul brăilean ajuns celebru la Paris și în secvența
mărturisirii lipsei de confort resimțite în camera unei locuințe de
protocol mai puțin izolate fonic, somnul intelectualului sensibil
la suferința celor mulți și obidiți fiind tulburat de “urletele
unei femei, dintr-o cameră de alături, care nu putea să-și nască
vițelul”. Pe lângă adevăr trece și Călinescu, dar criticul nici
nu-și propusese să facă mărturisiri care să zguduie conștiințele
prin sinceritatea lor. Adevărul e ignorat, în cazul său, cu bună
știință: jurnalul de călătorie “Kiev-Moscova-Leningrad” ar putea
face pereche, crede Leonte Ivanov, sub aspectul denaturării
realității, cu “Mitrea Cocor”.
Trăsăturile definitorii ale etnotipului, viziunea asupra
existenței, moravurile și psihologia unui popor sunt determinate,
desigur, și de mediul natural, de coordonatele unui topos geografic
specific. Nu întâmplător, misticismul rusesc, modul dramatic și
excesiv de asumare a credinței creștine au fost mereu puse în
legătură cu deschiderea nelimitată a spațiului, cu întinderea
nesfârșită a stepei, până la tărâmul misterios și impenetrabil al
ghețurilor siberiene. Leonte Ivanov relevă rezonanța aparte pe care
a avut-o mitul Siberiei în literatura noastră (v. cap. “Siberia în
reprezentări românești”), conotat de regulă negativ ca simbol al
infernului carceral. Astfel, la Alecsandri (“Pohod na Sybir”),
caracterul ocazional al poemului transformă mitul în simplă
alegorie morală, abia Macedonski valorificând mai profund și
original valențele acestui topos fascinant.
Atent mereu și la valoarea estetică a scrierilor avute în vedere,
exegetul ieșean nu face un simplu studiu cultural și nu citește
literatura ca pe un document oarecare, distinge particularitățile
fiecărui text în parte, gradul de ficționalizare, în scopul
decelării semnificațiilor de adâncime ale imaginației artistice
care modelează mereu realitatea după criterii deloc ușor de
identificat. Pornit în căutarea adevărului din spatele minciunii
ficționale, de câte ori simte impostura, ignoranța sau reaua
credință Leonte Ivanov le semnalează prompt, dar cu regretul de a
fi descoperit asemenea lucruri, și nu cu satisfacția meschină a
atâtor spirite aptere care răscolesc până în cele mai mici cotloane
biografia oamenilor mari.
Cum scriitorii români au privit mereu mai mult spre Apus, cu
precădere spre Franța, tot de acolo au preluat și locurile comune
cele mai persistente despre cultura și civilizația marelui vecin de
la Răsărit. De o influență directă și fertilă a prozatorilor ruși,
de pildă, nici nu poate fi vorba în literatura noastră. Doar vagi
ecouri, cu rezonanțe ceva mai pregnante la Gib. I. Mihăescu, mai
târziu la Bălăiță sau Breban. De aceea, un roman ca Rusoaica nu
putea fi ignorat în paginile volumului de față. Exegetul ieșean îi
acordă, cum era de așteptat, atenția cuvenită, însă prețuiește mai
mult calitatea observațiilor realiste ale autorului decât
plăsmuirile imaginației erotice ale naratorului protagonist.
Subliniind interferența discursului auctorial, mai aproape de
adevăr, cu acela, subiectiv, al naratorului propriu-zis (procedeul
skaz-ului), Leonte Ivanov relevă pertinența opiniilor lui Manolescu
din “Arca lui Noe”, pentru a ajunge însă la concluzii sensibil
diferite: o tehnică narativă atât de subtilă i se pare greu de
asimilat și de stăpânit de către un scriitor cu o conștiință
artistică destul de confuză și cu un orizont cultural deloc
impresionant. Deși apreciază originalitatea mai mult involuntară a
romanului, exegetul ieșean subliniază îndeosebi importanța
mărturiilor cutremurătoare despre dezastrul și mizeria din “raiul”
bolșevic, fapt ce a determinat interzicerea reeditării cărții în
perioada comunistă. În comparație cu imaginea terifiantă a
cimitirelor marine și a cruzimii monstruoase cu care sunt
exterminați oamenii în lagărul sovietic, plăsmuirile erotice ale
protagonistului contrastează prin superficialitatea lor vinovată.
Proiecție inconsistentă a unor fantasme fără nici o afinitate cu
eroinele din romanele prozatorilor ruși atât de des invocate,
Rusoaica lui Ragaiac, personaj lipsit de sensibilitate metafizică,
se dovedește a fi o pură mistificare. Nici vorbă de idealizare.
Doar o iluzie, degradată până la grotesc.
În fond, ceea ce lipsește din romanul lui Gib. I. Mihăescu e tocmai
Rusoaica, spre dezamăgirea celui ce caută reprezentări ceva mai
substanțiale ale alterității și nu găsește decât o adițiune haotică
de clișee. Apoi, atitudinea egocentrică și cinismul nu-l recomandă
deloc pe Ragaiac ca sursă de observații utile într-un studiu precum
cel de față. Incapabil să iasă din cercul strâmt al propriilor
obsesii, materializate de o senzualitate ce găsește mereu prilejuri
de satisfacție, acest “soldat fanfaron” nu manifestă nici cel mai
mic interes față de străinul a cărui suferință nu-i provoacă decât
dezgust. Foarte percutant prin atmosferă, Rusoaica e un roman “al
alterității” privit numai dintr-un unghi, interesant, dar nu cel
mai potrivit în cazul de față. Amestecul perspectivelor e destul de
ambiguu, ca și comportamentul protagonistului care, în ciuda
aspirațiilor sale superficiale, rămâne destul de greu de explicat
în linia unei poetici de tip realist. Cinismul și cruzimea scot
personajul în afara hotarelor unei tipologii tradiționale, aruncând
asupra realității un văl tulbure, neliniștitor în absența
sancțiunii morale. Dezamăgirea cercetătorului se vede astfel
compensată de exultanța criticului în fața descoperirii unuia
dintre cele mai originale romane ale literaturii noastre.
E adevărat că rușii ne-au făcut mult rău de-a lungul vremii, ne-au ciuntit țara și ne-au adus comunismul pe cap, dar nu e mai puțin evident că tot ei au rămas un pretext ideal pentru justificarea eșecurilor și neîmplinirilor noastre. Dacă nu ne va fi vindecat complet de resentimente, cartea lui Leonte Ivanov ne ajută să scăpăm măcar de multe prejudecăți și să înțelegem că Rusia nu e nici împărăția lui Antichrist, nici o taină de nepătruns. Singura taină care învăluie totul, mereu, e numai ignoranța.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la
Facultatea de Litere, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iasi. Debut
publicistic: 1998, în revista “Convorbiri literare”; doctorat în
filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor
la revista “Convorbiri literare”, unde semneaza rubrica “Cerneala
simpatica”; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura
Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu –
de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium – impresii
despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a
personalitatii, 2007.