După ce a arătat cu prima ei carte – Deadline, un roman splendid –, că este un talent original și redutabil, Adina Rosetti schimbă genul și atacă nu doar proza scurtă, ci și cel mai dificil subiect: copiii. Care se plimbă prin toate cele opt povestiri ale volumului de față, în patru fiind chiar naratorul a cărui voce demonstrează că autoarea cunoaște perfect această lume și știe exact cum să o pună-n pagină, nu există nicio notă falsă, nicio ieșire în decor. Limbajul celor mici, atât de greu de redat, sensibilitatea lor acută, jocul, umorul, uneori nostalgia sau tristețea sau suferința sau chiar disperarea, toate se intersectează în proze excelente care se citesc cu încântare și rămân multă vreme în mintea cititorului. Asta nu înseamnă că celelalte patru texte nu sunt la același nivel – un minunat basm-parabolă și trei povestiri a căror eroină trece prin povești de dragoste fără speranță și divorț. De zece ori pe buze – o reușită deplină! (Răzvan Petrescu)
Sandokan, tigrul Malaeziei
În seara aia m-am prefăcut că mă culc. În casă la noi era liniște, Traian și cu Bogdan dormeau duși, în paturile lor suprapuse, eu stăteam cuminte sub plapumă, gata îmbrăcat, și așteptam să se facă ora 11. Mă uitam la ceas din cinci în cinci minute și ora 11 întârzia. Nu știu de ce, când aștepți, parcă timpul se încăpățânează să treacă mai greu ca de obicei, numai ca să-ți facă-n ciudă. Parcă cineva ar ști că tu aștepți ca un nebun, cu răsuflarea tăiată, și trage de timpul ăla, lungindu-l și lățindu-l, de parcă ar avea elastic. Până la urmă, ora 11 a venit, așa, pe nepusă masă, exact când mă așteptam mai puțin și era s-adorm. M-am ridicat din pat și-am aruncat o privire rapidă pe geam. Totul era pustiu. Luna se zărea printre crengile copacilor. M-am strecurat tiptil prin casă, mama dormea liniștită în patul ei cu Marcela, taică-miu nu mai dăduse pe acasă de vreo două zile, Dumnezeu știe pe unde căzuse la datorie. Am ieșit în curte, am răsucit zăvorul și-ntr-o clipă am fost în fața casei lu’ Biță și-am aruncat trei pietricele în geam. Semnalul nostru secret.
Biță a ieșit într-un târziu, avea ochii lipiți de somn și era cam năuc. La colțul străzii ne așteptau fetele, în formație completă, îmbrăcate ca niște vrăjitoare. Prima dată nici n-am recunoscut-o pe Prințesa Monica. După aia m-am frecat la ochi ca să mă conving că nu visez. Monica avea părul despletit și niște blugi negri care-i veneau trăsnet. N-o mai văzusem până atunci decât cu codițe sau alte pieptănături d-astea, școlărești, gen „spic de grâu“. Arăta chiar bine așa, cu blugi și despletită, dacă mă-ntrebați pe mine! Alelalte două aveau un aer misterios și făceau pe importantele. Ada își dăduse unghiile cu ojă neagră și cred că împrumutase vreun creion de ochi de la maică-sa, pentru că arăta de parcă n-ar fi dormit de-o săptămână, sau cineva i-ar fi învinețit nițel fața. Cristinica avea pe umeri un fel de chestie, care fâlfâia în urma ei, ca o pelerină, și căra o carte neagră și-o cheie mare și ruginită, pe care le găbjise de la bunică-sa. Cică alea erau obiectele magice.
Biță nu se putuse abține și luase cu el un pachet de biscuiți, dintr-ăia cu cremă de ciocolată. Fetele au pufnit când l-au văzut, dar Biță le-a întors-o, cică erau biscuiți vrăjiți și urmau să aibă mare nevoie de ei în timpul „ritualului“. Eu am izbucnit în râs la faza asta, dar toți mi-au făcut semn, disperați, să tac imediat și să nu fac gălăgie. Monica a zâmbit și zâmbetul ei m-a înseninat.
Numai că nici nu m-am înseninat eu bine, și-am și simțit că iau foc! Unii oameni pur și simplu n-au pic de bun-simț. Și unu’ din oamenii ăștia fără pic de bun-simț care există pe lume era Sorinel!
Băi, am venit și io! ne-a anunțat el, răsărit ca din senin în spatele nostru.
Sorinele, ce mama dracului cauți tu aici? am țipat. Ți-am trimis noi cumva invitație și nu știam?
Hai, bă, c-ești așa? mi-a răspuns el, cu rânjetul lui molâu. Vin și io cu voi la spirtism!
Spi-ri-tism, așa se spune corect! a silabisit Ada, dându-și ochii peste cap.
Băi, Sorinele, ia du-te tu acasă și lasă-ne-n pace, n-auzi? a sărit și Biță.
Nu mă duc, bă, vin cu voi, și dacă nu mă luați — vă spun!
Așa că n-am avut încotro și a trebuit să-l luăm. Nu ne convenea să se ducă să ne pârască. Sorinel ar fi fost în stare de asemenea mârșăvie. Sorinel era în stare de orice, știam prea bine. D-asta, mie, personal, îmi era cel mai nesuferit om de pe planetă!
Era pentru prima oară când intram la Monica în curte. Nu ne chemase niciodată la ea acasă, de parcă acolo ar fi fost ceva de ascuns. Avea o curte mare și cam tristă, numai asfalt, și în mijloc un fel de cișmea, din piatră. Ne-am strecurat prin marchiză, am încercat să arunc o privire în casă, dar ușa era închisă, și-am coborât pe niște scări înguste, în întuneric, până în pivniță. Acolo, Monica a aprins o lumină chioară și am putut să aruncăm o privire în jur. Grămezi de cărți vechi, mâncate de molii, cufere ferecate, miros de vechituri. Atât era în pivnița aia. Și-o groază de pânze de păianjen și praf. Un strat gros de praf, care acoperea totul și-ți intra numaidecât în nări. În primele minute, am tușit și strănutat toți ca apucații, apoi am început să ne obișnuim.
Ada a trasat cu piciorul un cerc cam șui în praful de pe podea și ne-am așezat în jurul lui. În mijlocul cercului au pus unul dintre cufere, pe care au așezat cartea ferfenițită, cu coperți negre, și cheia. Ne luaserăm fiecare câte ceva pe care să ne așezăm, eu și băieții niște cărți din alea vechi, Cristinica găsise un fel de scăunel șchiop, iar Ada, care se credea mare vrăjitoreasă, își trăsese ditamai cufărul. Îl curățase de praf, cât putuse, cu o batistuță, și se cocoțase pe el ca pe un tron. Monica avea o lădiță neagră, joasă, iar eu, nu știu cum, de data asta mă nimerisem lângă ea. Părul ei avea miros de șampon, îl simțeam cu tot praful ăla care plutea în aer. Ceva ierbos, ca fânul proaspăt cosit, așa mirosea.
Să înceapă ședința de spiritism! a zis Ada, plină de importanță, făcând niște gesturi bizare cu degetele ei cu unghii negre. Apoi a dat ochii peste cap, și-a scuturat părul și-a rămas în tăcere, cu ochii închiși.
Ce naiba are asta? a întrebat Biță.
Fragment din Adina Rosetti – De zece ori pe buze, în pregătire la CurteaVeche Publishing
Fotografia autoarei de Barna Nemethi