Decapitarea filosofiei romanesti

Caracterizat de o rara discretie si modestie, exponent al unei mari vocatii, profesorul Mircea Flonta evoca in episoadele care urmeaza – trei la numar – drumul sinuos pe care a fost nevoit sa-l parcurga intr-o epoca neagra pentru filosofia romaneasca. Aflat la varsta bilanturilor, profesorul Flonta face uimitoare marturisiri si consideratii – despre sine, dar mai ales despre epoca in care filosofia romaneasca a fost supus unui adevarat masacru. (Marcela Gheorghiu)

Vreme de 40 de ani – din 1949, pana in 1989 -, filosofia a fost o chestiune strict institutionala, politica si deloc academica. O data cu reorganizarea Universitatii, prin anii ’48-’49, libertatea academica a disparut cu desavarsire. Dar nu a disparut doar ea. Au disparut oamenii, profesorii, mediul in care au trait acestia. Astazi nu realizam indeajuns ce deosebiri esentiale au existat intre soarta disciplinelor umaniste pe de o parte si cea a stiintelor sociale, a stiintelor naturii, a disciplinelor tehnice si a altor discipline cu caracter special, cum ar fi medicina, agronomia s.a.m.d, pe de alta parte.
In general, urmandu-se modelul sovietic, un numar de oameni competitivi in domeniile acestea neideologice din Universitate au fost pastrati, chiar daca aveau pete in biografia parintilor, rudelor sau in propria biografie. Pot sa dau o sumedenie de exemple: Octav Onicescu, Horia Hulubei sau Ionescu-Sisesti. In domeniul umanist insa, a fost cu totul altceva. Iar in ce priveste istoria si filosofia, tratamentul aplicat a fost mult mai dur.
Am intrat la Facultatea de Filosofie din Bucuresti in 1951, absolut din intamplare, examenul de admitere dandu-l la Cluj, in vara aceluias an. Pe atunci, la Cluj, ca si la Iasi, existau inca facultati de filosofie. Dar in toamna, la inceputul anului universitar, au fost desfiintate. Factorii responsabili de atunci au apreciat ca institutiile cu pricina nu aveau un numar suficient de oameni de nadejde, care sa predea filosofia si stiintele sociale in spiritul ideologiei partidului. Astfel au decis sa functioneze mai departe doar Facultatea din Bucuresti. In momentul in care am sosit eu in Capitala, din corpul profesoral al Facultatii de Litere si Filosofie, pe partea filosofica nu mai exista decat o singura persoana, Alexandru Potposescu, fost asistent al lui P.P. Negulescu. Preda atunci Logica formala, fiindca era domeniul cel mai putin ideologizat din tot ce se preda atunci in Facultatea de Filosofie. Totusi, si el trebuia, macar in exemplele pe care le folosea, sa introduca elemente politice, iar omul se silea sa se conformeze si sa-si exprime disponibilitatea pentru colaborare, fiindca voia sa supravietuiasca. Ajunsese la varsta mijlocie, avea familie, o fetita care era inca destul de mica. Nu stia sa faca altceva decat sa predea filosofie, nu voia sa ramana pe drumuri. Era o situatie dramatica, intr-un grad inalt dilematica. Nu-i usor sa-l condamni pe cel care se tradeaza din punct de vedere profesional din dorinta de a supravietui intr-o lume in care frica si nesiguranta s-au infiltrat in toti porii vietii. In toamna lui ’52 insa, nu mai era nici el. Fusese transferat la Institutul de Filosofie. In ciuda eforturilor sale de a se adapta, nu i se mai ingaduia sa lucreze cu studentii. Se umilise cu oferta lui de colaborare, fara sa izbuteasca.
S-a produs atunci o ruptura dintre cele mai brutale. Toti oamenii care aveau o pregatire oarecum sistematica in domeniul filosofiei si o practicasera in mod profesional, ca dascali in universitate si autori de carti, au fost de doua ori suspendati: o data pentru ca li s-a interzis sa predea, iar a doua oara pentru ca  nici sa publice nu au mai avut posibilitatea. Asadar, s-a facut tabula rasa din tot acest trecut care reprezenta filosofia romaneasca.
Daca ar fi sa apreciez ce a fost ea intre cele doua razboaie mondiale, as spune ca a avut o evolutie promitatoare, chiar daca (si spun asta impotriva exaltarilor nationaliste) era departe de standardele tarilor cu o indelungata si solida cultura filosofica. Noi nu ne puteam compara cu traditia filosofica germana, franceza ori de limba engleza. Erau insa profesori care stapaneau bine domenii ale culturii filosofice occidentale si, desigur, erau minti creatoare; primul care trebuie amintit e Lucian Blaga. Ei bine, aceasta traditie a cunoscut un sfarsit brutal.
Este extrem de dramatic ce s-a intamplat: dintr-o data, tot ce s-a acumulat, sa zicem, de la Titu Maiorescu incoace a disparut, iar cei ce veneau sa studieze filosofia nu mai aveau posibilitatea sa lucreze cu specialisti. Persoanele care ajunsesera acum sa predea filosofia in Universitate facusera altceva inainte. O parte dintre ei erau intelectuali, altii nici macar atat. Cand zic intelectuali, zic oameni de carte, chiar autodidacti, care prin lecturi proprii isi injghebasera o anumita cultura literara, artistica, umanista s.a.m.d. Unii, pur si simplu, semanau cu activistii obisnuiti. Catedra care reprezenta in cea mai mare masura filosofia, in situatia de atunci, era catedra de Istoria filosofiei. Acolo se discutau ideile filosofice ale trecutului; in mod normal, era spatiul in care studentii ar fi trebuit sa afle despre Platon, despre Aristotel, despre filosofia medievala, despre Descartes, Kant, Hegel, Schopenhauer. Cu alte cuvinte, evitarea filosofiei parea mai dificila; suna desigur hazliu cand spun ca subiectul “filosofie” nu putea fi ocolit in intregime.
La aceasta catedra erau si unii care ar fi putut preda altceva decat li se cerea. Printre acestia, Constantin Ionescu Gulian, care traieste si astazi. Pe atunci tanar, se facuse cunoscut inainte de 1948 prin cateva publicatii. Eu insumi aveam o carte a lui, aparuta, cred, in 1947, o lucrare de etica, in care discuta in stil academic – bazandu-se in primul rand pe literatura germana – diferite sisteme, curente si orientari in domeniu. Daca erai un cunoscator, puteai sa apreciezi mai mult sau mai putin aceasta lucrare, dar nu puteai sa negi faptul ca autorul avea lecturi serioase. In 1951 insa, Gulian era de nerecunoscut. Identitatea care se detasa din cartea aceea disparuse; ii luase locul o alta identitate! Sigur, persoana in discutie nu inventase nimic, nu descoperise nimic si, in general, nici unul dintre cei de care vorbesc nu se remarcase prin performante. Profesorii nostri, atat cei care investisera ani de studii in filosofie, cat si cei fara nici o pregatire in domeniu predau ceva ce avea calitatea remarcabila de a egaliza spiritele: asa-numitul materialism dialectic si istoric. Pretins cea mai inalta treapta in dezvoltarea gandirii, “filosofia stiintifica”, el nu continea nimic propriu-zis filosofic. Acea istorie a filosofiei care a precedat ceea ce in URSS se prescurta “Diamat” trebuia sa fie si ea epurata de elementul filosofic, pentu a nu se crea un contrast nedorit. Diamatul era productia lui Stalin. Era ceva asa de afilosofic, incat pregatirea filosofica era mai curand un obstacol decat un ajutor. Cu cat erai mai incult, cu atata erai mai la adapost de riscul de a te abate de la litera lui. Stalin era lipsit nu numai de cultura filosofica, ci si de o educatie intelectuala cat de cat sistematica. Totusi, a coordonat o lucrare, intitulata “Scurta istorie a partidului comunist al URSS”, care, dupa razboi, a devenit “biblia” ideologiei comuniste in Uniunea Sovietica si in toate tarile-satelit.
Una dintre cele mai mari greseli care s-au facut si se fac este confundarea teoriilor lui Marx cu asa-numitul materialism dialectic si istoric stalinist. Or, distanta era enorma. Traditia marxista nu mai era in nici un fel continuata in Diamat, ci pe filiera Hegel-Marx, de catre neomarxismul occidental de diferite nuante: Gramsci, Lucacs, Scoala de la Frankfurt.
Deci intre neomarxisti si materialismul dialectic si istoric nu mai exista nici o relatie. Pentru ca materialismul dialectic si istoric nu era decat o caricatura a ceea ce facuse deja Engels – un autor din multe puncte de vedere foarte deosebit de Marx, desi s-a declarat tot timpul discipolul fidel si admiratorul genialului sau prieten. Deja el nu mai traia in lumea filosofiei germane ca in propria lui lume. Ceea ce construise era un amestec eclectic de reprezentari despre lume ale stiintei din a doua jumatate a secolului XIX, cu o dialectica hegeliana prost inteleasa.