Am vizitat, candva, un mare concern dintr-o tara vest-europeana. Nu-mi face deloc placere ca sunt nevoit sa nu-i spun numele, bine cunoscut la noi, dar nu voi risca sa fiu acuzat de Consiliul Concurentei ca incalc reguli interne.Voi nota, insa, ca in tara in care isi are “cartierul general”, concernul in cauza detine un meritat loc trei la categoria “industrii”.
Fiind clasat dupa un criteriu ce multora dintre noi ar putea sa li se para ciudat: impozitele platite bugetului de stat. Si iata cum concernul la care ma refer, un imperiu al “carpelor”, intr-o tara situata intre marile puteri economice ale lumii, apare in topul industriasilor inaintea unor imperii ale motoarelor sau ale otelului. Pentru ca varsa mai mult la bugetul statului. De unde se vede ca si castiga mai mult.
In acest imperiu, legat de industria modei, sefa creatiei abia implinise 35 de ani. Si avea un salariu de zece ori mai mare decat al presedintelui tarii. Motivatie: “Aici ea e numarul unu. Peste cuvantul ei nu trece nimeni, nici macar patronul”.
Fara indoiala ca nu din generozitate o plateste patronul atat de bine. Si nu din altruism nu trece peste cuvantul ei. Cauza e cu totul alta: stie ca daca sefa creatiei l-ar parasi, la poarta – fiind un as in materie – ar fi asteptata de alte mari concerne concurente, care s-ar bate pentru ea. Pierderea ar fi imensa.
Cand specialistii au realizari mari, buzunarele patronilor se umfla. Asa ca e normal ca si specialistii sa-si primeasca partea: bani si onoruri. Cam asa se gandeste acolo unde exista o legatura directa intre calitatea deciziei economice si dimensiunile buzunarului. E buna decizia, se umfla buzunarul; e proasta – nu numai ca buzunarul se goleste, dar mai ajungi si prin puscariile datornicilor.
La noi, in schimb, plangem cu totii de mila bugetului, avem probleme cu sanatatea si cu invatamantul, nu avem bani sa subventionam nici agricultura, nici exporturile, nici caldura, dar parca suntem hipnotizati si ne face placere sa ne lasam prinsi in capcana iluziilor egalitariste. Leganati de un refren de altadata: fie ca stai in picioare, fie ca stai culcat, tot atata o sa primesti.
Cand ne vom trezi? Ce daca ar primi, un director de intreprindere, fie si de stat, 50.000 de lei pe luna, bani noi? Sau 100.000 de lei. Bineinteles, daca ar face treaba. Si daca intreprinderea s-ar alege cu beneficii, ar investi mai mult, ar creste productia si salariile muncitorilor. Iar intreprinderea ar varsa la buget sume importante: impozit pe profit si impozite pe salarii.
Ar fi prea mult? Da, in cazul in care vom continua sa judecam asa cum suntem obisnuiti, cu argumente populiste. Si, desigur, catastrofale. Altfel, ar fi un lucru normal. Cu conditia sa-l arda la buzunar, dureros, pe domnul director atunci cand in loc de profit produce pagube.
Iata, asadar, supremul criteriu de salarizare: impozitul platit statului si profitul varsat in contul tarii. Avem nevoie de o linie directa intre buzunarul statului (bugetul), buzunarele tuturor romanilor si buzunarele managerilor. Altfel, tot tipand cu disperare cand unele salarii o iau cu mult inaintea altora, vom continua sa ne confruntam cu tot felul de necazuri. Nimeni in aceasta tara nu va face mai mult daca stie ca, din cauza mentalitatii egalitariste, nu va primi mai mult.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.