Radu Paraschivescu – România în 7 gesturi, Editura Humanitas
Radu Paraschivescu iubește cărțile, fotbalul, ciocolata, a tradus enorm, a scris cărți proprii, a lansat scriitori și mai presus de orice iubește limba română, străduindu-se, în emisiuni televizate ori în texte scrise, să-și ghideze semenii pe drumurile corecte ale gramaticii. A publicat mai multe volume cu perle despre cum să nu vorbești, culese din absolut toate mediile sociale, a scris un pamflet despre nesimțiți, iar acum o carte cutremurătoare despre bolile nației. Avea, recunoaște el însuși, o listă lungă de boli, a ales doar șapte, poate dintre cele mai profunde, pentru că și propagatorii lor sunt personaje dintre cele mai mediatizate, prin urmare cu influență. Firește, nu întreaga Românie suferă de aceste boli, dar ele, bolile, sunt capabile să molipsească și să distrugă și partea sănătoasă. Prin urmare acțiunea lui Radu Paraschivescu e mai mult decât sanitară.
Autorul se explică într-un text-argument pe care nu-l putem califica altfel decât o declarație de iubire: „În rândurile acestei cărți, nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia și gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conștiința impunității, comerțul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, lașitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate și își duc (sau și-au dus) o bună parte din viață în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societății, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi private, al unei școli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolșevic, consecințele nu pot fi decât gravisime. Mai cu seamă într-o țară unde încă există oameni are deplâng dispariția comunismului, a lui Nicolae Ceaușescu și a pedepsei capitale. O țară al cărei animal emblematic tinde să fie, dacă n-o fi ajuns deja, rechinocerul.
Am ales cele șapte gesturi de pe o listă lungă. De ce m-am oprit asupra lor? Pentru că mi s-a părut că au, mai mult decât altele, forță de sugestie și valoare de simbol. Niciunul dintre ele nu-1 privește doar pe cel care l-a comis. Fiecare este exponentul unei clase, al unei categorii, al unui tip de-a gândi (sau de-a perverti gândirea). Dincolo de epitetele care ne vin în minte când parcurgem cartea gest cu gest – fripturist, lichea, criminal, cinic, mizerabil, laș sau mojic – trebuie să stea îngrijorarea legată de viteza de dispersie a acestor comportamente. Un șef de partid care bruschează, scuipă și înjură femei știindu-se filmat poate face prozeliți în toate straturile și segmentele populației. Un manager de club sportiv care-i îndeasă pumni unui suporter poate provoca avalanșe ale violenței nu doar pe stadioane. Un ziarist care, după ce mistifică și manipulează ani la rând, trece la catedră și predă cursuri de jurnalism cariază generații întregi de viitori componenți ai breslei.
Iată de ce am ales aceste gesturi și nu pe altele.
E de presupus că unii se vor întreba de ce nu m-am oprit și asupra unor gesturi onorante și nobile, care exaltă și confirmă grația binelui. De ce să scriu despre scuipatul lui Ioan Becali și nu despre inițiativa unui ONG de-a curăța parcurile bucureștene de ambalaje? De ce mi-am fixat atenția asupra minciunilor scandaloase ale lui Cornelius Roșiianu, când aș fi putut să prezint voluntariatul studenților la Medicină pe ambulanțele SMURD-ului? De ce Mihai Tatulici și nu un generos care dotează trei spitale pe banii lui fără să ceară nimic în schimb? În fond și la urma urmelor, nu cumva nu-mi place România? Și de ce, mă rog? Ce am cu ea? Ce rău mi-a făcut? Aud?
Cum am spus în zeci de situații, îmi place la nebunie România. Ori de câte ori fac testul identificării și apartenenței, îl trec fără emoții. Aici e locul meu. Îi aparțin și, într-o măsură infimă, îmi aparține. Nu mă văd trăind altundeva pe lume (cu condiția să pot pleca din când în când în Toscana, la Roma, în Provence sau în Perigord) și nu cred că aș putea să ofer și să primesc în alt loc ceea ce ofer și primesc aici. România e purtătoare de farmec și mister, exercită fascinație și atrage în continuare musafiri care nu-i văd doar hainele ponosite, ci și trăsăturile frumoase.
Atâta doar că, de câteva decenii încoace, România – o știm, am auzit-o de multe ori – e bolnavă. Organismul ei altădată robust s-a cam șubrezit. Sistemul de generare a anticorpilor a început să dea rateuri. Iar unde apare un bolnav, apare, de obicei, și un medic. Cred că fiecare dintre cei care țin cu adevărat la țara lor (numească-se ea Irlanda, Uzbekistan, Turcia, România sau Chile) datorează un soi de sinceritate dureroasă locului unde se naște. Iar asta se face fără mândrie găunoasă și lozinci din care gâlgâie ipocrizia. Un om întreg la minte vrea ca țara lui să se prezinte din ce în ce mai armonios și să fie din ce în ce mai sănătoasă. De aceea, ține de buna lui alcătuire să pună lupa pe lucrurile care nu merg, pe mecanismele care se blochează sau se strică, pe impostori și nelegiuiți.
Când te doare ficatul și mergi la control, nu te aștepți ca medicul să-ți admire finețea degetelor, rotunjimea umerilor sau conturul bicepșilor. Și nici acul de cravată sau pantofii de firmă. Te duci la control fiindcă e ceva în neregulă în corpul tău și vrei să rezolvi problema. România în 7 gesturi poate fi citită ca o fișă medicală în care figurează câteva maladii caracteriologice. Atâta doar că scriitorul nu e medic și, prin urmare, nu poate decât să semnaleze neregulile. Speranța lui e că fiecare cititor va găsi leacul pe cont propriu, punându-și în joc discernământul și demnitatea. Cu cât o vor face mai mulți și mai repede, cu atât României îi va fi mai bine.”