Umberto Eco
Cum ne construim dușmanulEditura Polirom
Traducere de Ștefania Mincu. Umberto Eco s-a nascut la Alessandria (Piemonte) la 16 ianuarie 1932. Si-a facut studiile universitare la Torino, luându-si licenta in estetică. Din 1971 este profesor de semiotica la Universitatea din Bologna. Conduce revista VS. Quaderni di studi semiotici. In anii ’60 a fost unul dintre reprezentantii de frunte ai avangardei culturale italiene, numarindu-se printre fondatorii revistelor Marcatre si Quindici. Din 1959 este consilier editorial al celebrei edituri Bompiani. A primit nenumarate premii si distinctii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). A predat la cele mai faimoase universitati din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre ele. A scris romane, studii de semiotica, de estetica si teorie literara, articole. Voumul de față, apărut în Italia în prima parte a acestui an, reunește articole scrise în ultimii ani, pe cele mai diferite teme. Pentru a se putea defini, spune Eco, o societate are nevoie de un dusman care sa fie complet diferit de ea. O dovedesc regimurile rasiste, in frunte cu nazistii si fascistii, care si-au inventat un inamic monstruos folosindu-se de argumente intolerabile. O dovedesc de asemenea, astazi, societatile ce urmaresc sa obtina consensul general prin gasirea unui dusman in “alteritatea” imigrantilor. Problema dusmanului colectiv a devenit un subiect predilect al lui Umberto Eco si face obiectul primeia dintre scrierile reunite in acest volum. Angajate sau pline de umor, celelalte texte ne ofera subtile analize pe teme ca absolutul, astronomiile imaginare, tezaurele catedralelor, insulele pierdute, destinul literar al lui James Joyce in epoca fascista sau chiar WikiLeaks.
Bogdan Ghiu
Dadasein (lotopragmatism)
Editura TractusArte
O carte surprinzătoare, aparent de filosofie, deși nu este, cu un caracter compozit, cu multe idei surprinzătoare, care propune o discuție ori ceva asemănător, cititorul își recunoaște propriile întrebări legate de viața noastră politică și socială, de lipsa unei “clase” politice, a unei democrații “democratice”, a unui liberalism autentic. Cum spune autorul însuși, cartea este “o provocare, dar una extrem de serioasă”. În locul heideggerianului “dasein”, autorul propune termenul dadasein: “a fi dada” pare salvarea, modalitatea de a recupera ceea ce s-a pierdut din noi. Este nevoie de o revoluție: “Democrația trebuie re-centrată, căci s-a auto-marginalizat, descentrându-se… Democrația are nevoie de o revoluție, dar de una cu adevărat democratică”. Este nevoie și de revoluție interioară, pentru că ecuația acțiunii ar trebui să pornească dinspre “eu” înspre “lume”. Dada este un simbol al revoluției. “Aștept discuții docte, documentate, constituționale, cu adevărat filosofice, adică deschise și curajoase, libere, responsabile.”