Fapta de denunțare calomnioasă, așa cum este cunoscută publicului, era prevăzută în art. 259 alin. (1) din Codul penal anterior. Această infracțiune nu a fost dezincriminată, ci se numește acum „Inducerea în eroare a organelor judiciare”, existând așadar o continuitate în incriminarea faptei (vechea denumire nemaiputând fi păstrată întrucât Calomnia fusese abrogată).
Atât în vechea incriminare, cât și în forma actuală, Denunțarea calomnioasă, respectiv Inducerea în eroare a organelor judiciare, este o infracțiune care constă în atribuirea infracțiunii, în mod mincinos, unei alte persoane.
Prin incriminarea acestei fapte se urmărește evitarea punerii în mișcare în mod inutil a aparatului de justiție, în scopul cercetării unei infracțiuni care fie nu există (de exemplu furtul unor bunuri care nu au existat niciodată), fie nu a fost săvârșită de persoana vizată.
Revenind asupra incriminării descrise în conținutul art. 268 alin. (1) din actualul Cod penal, aceasta constă în „Sesizarea penală, făcută prin denunț sau plângere, cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, cunoscând că aceasta este nereală”.
În ceea ce privește modalitatea de săvârșire a acestei infracțiuni, prin „sesizare penală nereală” se înțelege introducerea unei plângeri sau formularea unui denunț care conține o învinuire mincinoasă, cu condiția ca acest aspect să fie cunoscut de făptuitor – cu alte cuvinte, acesta să fi făcut demersul cu rea-credință.
În practica vechiului Cod Penal se afirma că pentru existenta infracțiunii de denunțare calomnioasă nu este strict necesar ca învinuirea să se refere la o faptă inexistentă, infracțiunea existând chiar și atunci când cel care face plângerea sau denunțul se referă la o faptă reală, ”pe care însă o denaturează în așa fel încât din această denaturare să rezulte pe deplin trăsăturile conținutului unei infracțiuni”, această viziune fiind păstrată și în jurisprudența actuală.
Un exemplu întâlnit în practica recentă vizează tocmai situația în care unul dintre foștii parteneri de afaceri ai presupusului făptuitor depune o plângere penală care se referă la fapte reale, prezentate însă într-o manieră denaturată cu scopul de a crea aparența săvârșirii unor fapte de natură penală.
Concret, prin plângerea penală au fost sesizate fapte reale, care reprezentau de facto proceduri legale privind insolvența și falimentul, dar care au fost relatate trunchiat de fostul partener de afaceri – devenit creditor în procedura falimentului, ca urmare a unor nemulțumiri personale privind modalitatea de recuperare a creanțelor. Ulterior cercetărilor, în cauză a fost dispusă o soluție de neîncepere a urmăririi penale.
În această situație, este clar că organele judiciare au verificat veridicitatea faptelor, alocând timp, personal și resurse în instrumentarea cauzei. Așadar, la prima vedere pare o infracțiune de inducere în eroare a organelor judiciare, ce ar da posibilitatea celuilalt partener de afaceri, vizat de plângerea penală inițială, să se îndrepte împotriva acestui prim-denunțător.
Această situație premisă va fi și mai clar conturată în ipoteza în care împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale a fost formulată o plângere la judecătorul de cameră preliminară, iar acesta a confirmat soluția dispusă în cauză, respingând plângerea.
Însă trebuie menționat că incriminarea sancționează doar modul vădit injust în care se urmărește inducerea în eroare a organelor judiciare, una din condițiile esențiale pentru existența acestei infracțiuni fiind vinovăția făptuitorului în forma cerută de lege, anume intenția.
În practica judiciară s-a decis că „pentru existența infracțiunii este absolut necesar ca făptuitorul să fi fost de rea-credință la momentul depunerii plângerii sau denunțului. Or, inculpatul din prezenta cauză nu s-a dovedit că a fost de rea-credință pentru că a formulat plângerea datorită necunoașterii procedurii de executare silită, fiind într-o eroare evidentă asupra acestei situații de fapt. Crezând astfel că procedurile urmate de executorul judecătoresc, precum și cheltuielile la care a fost supus sunt abuzive a formulat respectiva plângere penală, credința sa fiind aceea că i se va face dreptate. Or, în acest caz, nu se poate vorbi de rea-credință din partea inculpatului”.
Așadar, nu orice învinuire nedreaptă va conduce și la reținerea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, condiția subiectivă fiind ca sesizarea să se facă cu rea-credință, în sensul că autorul plângerii/denunțului trebuie să știe la momentul sesizării organelor că fapta sau învinuirea este nereală.
Revenind la exemplul privind foștii parteneri de afaceri, consider că dacă partenerul denunțat a suferit un prejudiciu, financiar sau de imagine și are motive întemeiate să creadă că denunțătorul a acționat cu rea-credință, atunci poate fi formulată o plângere penală privind săvârșirea infracțiunii de inducere în eroare a organelor judiciare.
În concluzie, fiecare cetățean are dreptul de a face cereri, reclamații sau sesizări, pentru a aduce la cunoștință organelor competente anumite încălcări ale legii ori pentru a-și apăra drepturile sau interesele. Însă exercitarea acestui drept trebuie să se facă cu bună-credință, iar în atare condiții fapta nu va intra sub incidența legii penale.
Advertorialele de pe zf.ro sunt marcate cu (P), Advertorial, Articol cu conținut publicitar sau Opinia Specialistului.