Chemările asidue la rugăciune ale muezinului moscheii Sidi Bou Othmane încetaseră de câtva timp, iar mica piațetă Zayan dormita în lumina puternică a soarelui de amiază. Casele albe cu două etaje, lipite una de alta, cu obloane albastre și porți de fier ghintuite, de aceeași culoare, atât de specifice Medinei, păreau pustii, abandonate din motive necunoscute de cei care le locuiau. Magazinele de suveniruri și alte obiecte curioase, de la parterul lor, erau și ele pustii. Proprietarii se rugau, iar turiștii se retrăseseră spre restaurantele dinspre port care ofereau mâncăruri mai adecvate gustului lor. Un arbore mare, un ficus de proporții de neimaginat pentru un european, își arunca umbra deasă, acoperind aproape jumătate din mica piațetă. Sub el, frații Azabal, proprietarii restaurantului “La Tagine”, așezaseră mese rotunde, nepretențioase, înconjurate de scaune din fier forjat, cu perne îmbrăcate în piele tocită de atâta folosință. În apropierea intrării în restaurantul întunecos și răcoros se afla o tablă neagră, pe care era anunțat meniul zilei, precum și o canapea jerpelită, dar confortabilă, din piele, cu o masă lungă și joasă în fața ei, unde obișnuia să stea cu rândul unul dintre frați, sorbind din ceaiul de mentă și veghind la confortul și necesitățile clienților.
Pe această canapea, sorbind dintr-un pahar ușor aburit cu pastis, stătea acum Jaques Brunell, corespondent de presă pentru Nordul Africii al cotidianului francez Le Figaro, în așteptarea orei unu, oră la care cei doi frați de origine berberă începeau să servească masa de prânz. De zece zile, de când sosise la Essaouira pentru conferința în legătură cu drepturile femeilor și ale copiilor din Africa, conferință care avea loc la hotelul Sofitel Thalassa și despre care trebuia să scrie o serie de reportaje, mâncase întotdeauna la prânz aici. Frații Azabal erau renumiți pentru taginele și couscous-ul lor. Astăzi, era anunțată o tagine de pește, fel din care gustase de altfel odată și care fusese absolut delicios.
Muzica în surdină de la cafeneaua de alături, ținută de un spaniol din Barcelona, nu-l deranja, ba chiar îi mărea senzația de plăcere provocată de lichidul opalescent din pahar. Jaques Brunell era un bărbat cu gusturi sofisticate, un estet, iar locul acela îl satisfăcea pe deplin. Răcoarea de sub ficusul gigantic, casele albe în lumina necruțătoare a soarelui, culorile vii ale florilor din ghivecele de la ferestre, ritmul voluptos al muzicii spaniole, aroma băuturii din care bea și liniștea, mai ales liniștea, îl făceau aproape euforic. Ce bine că americanul acela, Kevin, se hotărâse să ia prânzul în altă parte. Gândul la o conversație prelungită cu acesta îl înfiora. Hotărât că americanii nu-l atrăgeau. Prea simpli, aproape infantili, imposibil de vorbit cu ei. Colegul de la The Guardian, Brian Fielding, îl implicase într-o afacere destul de periculoasă. Desigur, foarte interesantă pentru o anumită falangă a ziarului la care lucra însă nu lipsită de riscuri. Informațiile erau de-a dreptul înfricoșătoare, de tip SF Noroc că Jean-Pierre, șeful lui, fusese dispus să plătească suma cerută de psihologul acela, Patrick McGeen. Bineînțeles că Jaques inclusese în ea și un comision pentru el și încă unul destul de mare. Iar acum, Kevin îi transmitea că trebuiau implicate și alte persoane. Psihologul dorea publicitate cât mai mare. Amnesty International, Human Rights și chiar UNICEF-ul, ONU-ul. Acest lucru îl plictisea peste măsură. Dacă persoanele doreau să fie retribuite? Atunci, comisionul lui s-ar fi diminuat drastic, iar el avea nevoie de banii aceia.
Jaques Brunell a oftat și, sorbind ultima înghițitură de pastis, a privit distrat în jur. Piațeta începuse să se umple de lume. Turiștii flanau, cercetând asiduu obiectele din piele sau alte curiozități expuse la magazinele de suveniruri, câțiva se așezaseră la cafeneaua spaniolului și discutau zgomotos în diverse limbi. Piațeta zumzăia acum ca un stup cu albine. Mesele din jurul lui fuseseră deja ocupate de localnici și de câțiva turiști mai îndrăzneți. Cel mai tânăr dintre frații Azabal stătea în pragul ușii și privea cu ochi alerți clienții. Prinzând privirea întrebătoare a lui Jaques Brunell, i-a zâmbit și i-a făcut semn să stea liniștit la masă, îl va servi acolo. Era ora unu și un sfert. “Voi vedea diseară, la recepția de la Sofitel, pe cine reușesc să conving să colaboreze fără bani. Din fericire, există și idealiști pe lumea asta …” și-a spus în gând francezul și i-a făcut semn fratelui cel mic să vină să ia comanda.
*Îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare ecru și cămașă din mătase violacee, deschisă la gât Jaques Brunell privea cu ochi de estet splendidul aranjament floral al sălii de recepție, bând încet șampania bine frapată. Din păcate, mâncase prea mult la prânz din tagina fraților Azabal, care fusese absolut divină, așa încât nu putea să profite de opulența culinară desfășurată atât de elegant pe mesele lungi, negre, cu incrustații de sidef. Gustase totuși câte ceva, destul de mult de altfel din icrele negre iraniene, însă prefera să se oprească. Risca o indigestie. Brian Fielding, colegul de la The Guardian și de cameră, era plecat la Casablanca. Se întorcea seara târziu, altfel ar fi onorat din plin abundența din seara aceea. Jaques Brunell era un bărbat în plină maturitate, considerat atractiv de sexul opus. În fine, sofisticat atractiv. Chip cu trăsături fine și ochi negri, îndrăzneți, păr destul de des, vag argintat la tâmple, gură cu buze subțiri, dar în chip paradoxal senzuală și un glas moale, cu accente de om cultivat. Își aruncă privirea de jur împrejur. Femei de diferite vârste, unele frumoase, altele mai puțin, însă toate elegant îmbrăcate. Femeile pe care le căuta el nu se aflau acolo.
Se hotărî să iasă în curtea interioară a hotelului. “Magnific!” a exclamat Jaques Brunell cu glas tare. “Arabii posedă cu siguranță simțul frumosului, al luxului” a continuat în gând și a pășit pe ceramica superb ornamentată. S-a oprit sub un palmier și a început să cerceteze cu priviri leneșe grupurile de invitați. Două siluete de lângă piscina de culoarea safirului i-au captat atenția. “Ele trebuie să fie. Nimeni altcineva nu ar fi venit îmbrăcat în blugi și maieu la o astfel de festivitate. Atrăgătoare, dar încăpățânate!” a exclamat în gând și s-a apropiat cu pași lenți de cele câteva persoane care discutau animat, chiar pe marginea piscinei, în apropierea unei fântâni arteziene.
– Bună seara doamnele mele și domnilor, a salutat ceremonios Jaques Brunell grupul de lângă piscină. O seară splendidă pentru încheierea unei conferințe atât de reușite. Draga mea Jacky ai făcut o prezentare foarte bună. Emoționantă. Iar tu, Alexa, nici nu am cuvinte, a spus el și s-a înclinat în fața celor două femei tinere care-l priveau întrebător. Vă rog să mă iertați! V-am întrerupt discuția. Îmi cer scuze! Vă rog să continuați. Despre ce anume vorbeați? a întrebat Jaques Brunell cu un aer interesat pe față.
– Despre disparițiile misterioase din ultimul timp ale unor adolescenți, în special din țările Magrebului, a răspuns prompt un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum de in, ușor mototolit.
– Poate că adolescenții dumneavoastră preferă să trăiască în Europa, a comentat Jaques Brunell. Știți, condițiile …
– Posibil, a replicat bărbatul cel înalt. Din păcate, există unele informații că ar fi vorba despre răpiri.
– Răpiri! a exclamat jurnalistul francez. De unde dețineți informațiile?
– Nu sunt chiar informații, sunt mai curând zvonuri, a intervenit un alt bărbat din grup. Oricum, zvonurile conțin întotdeauna un sâmbure de adevăr …
– Interesant! Foarte interesant! Un subiect bun pentru un reportaj …
– Absolut nu! s-a opus pe ton ridicat bărbatul cel înalt. În absența unor dovezi sigure, astfel de articole n-ar face altceva decât să deterioreze relațiile dintre organizațiile de caritate și autorități. Și așa întâmpinăm greutăți!
– Vă rog să-mi scuzați curiozitatea dar dumneavoastră cu ce vă ocupați? l-a întrebat jurnalistul și l-a privit țintă în ochi.
– Anders Edfeldt, s-a prezentat bărbatul, aplecându-și jenat pleoapele. Sunt psihiatru și lucrez pentru Misiunea Medicilor Suedezi. În probleme de psihiatrie infantilă. Sunt staționat pentru moment în Togo, la Lome. Alexa mă cunoaște. Suntem prieteni.
– Prietenii Alexei sunt și prietenii mei, l-a asigurat galant Jaques Brunell. Cred că aveți dreptate. Ar fi prematur pentru intervenția presei. Alexa, ma chere, cu ce te ocupi acum la Lome?
– Diverse forme de educație, a răspuns oarecum eliptic Alexa Vancea.
– Ce interesant! Știam că lucrezi pentru The Human Rights?!
– Printre altele și pentru ei.
– Dar tu, Jacky? a insistat jurnalistul francez.
Jaqueline Van der Veld, o tânără blondă cu aspect adolescentin, tunsă scurt și cu ochi extrem de albaștrii, a tresărit. Un val de roșeață i s-a răspândit pe fața cu piele delicată, albă, ca un porțelan fin.
– Pentru moment, lucrez în Maroc, în apropiere de Tata, la o cooperativă pentru femeile singure cu copii, a răspuns aproape în șoaptă Jacky.
– Ce interesant! a exclamat Jaques Brunell, cu un aer de persoană entuziasmată. Vă rog să-mi scuzați curiozitatea, s-a repliat el rapid și s-a înclinat cu curtoazie în fața celor două tinere, dar au trecut aproape doi ani de când ne-am văzut ultima oară. Nici nu știți ce plăcere mi-a făcut să vă ascult prelegerile din timpul conferinței, a continuat Brunell cu același aer de entuziasm întipărit pe față. Doream să vă fac o propunere dar poate că este mai bine să vă las să continuați discuția întreruptă atât de abuziv de mine.
Ochii verzi, cu adâncimi de ocean ai Alexei Vancea au sclipit malițios.
– Cât de francez ești Jaques! a exclamat aceasta și a izbucnit în râs. Ai făcut o conversație de o jumătate de oră, total lipsită de interes pentru tine, sunt sigură de asta, când puteai să spui de la început că vrei ceva de la noi.
– Și tu cât de româncă ești Alex! a suspinat Jaques Brunell și și-a ridicat în aer mâinile cu degete fine și unghii bine îngrijite. Conversația nu a durat mai mult de zece minute și m-a interesat foarte mult. Aș propune să-l invităm și pe domnul doctor Edfeldt, bineînțeles dacă este dispus să ne urmeze și să ne plimbăm puțin pe malul oceanului, a încheiat Brunell și l-a privit îndrăzneț în ochi pe medicul cel înalt.
– Eu … Da … desigur … s-a bâlbâit suedezul, luat prin surprindere. Desigur.
– Vă lăsăm atunci să continuați atât de interesanta discuție, s-a adresat politicos francezul celorlalți din grup. O seară plăcută! a adăugat și, luându-le de braț pe cele două tinere, s-a întors cu spatele și a pornit cu pași lenți spre poarta în formă de arcadă, care dădea pe strada Mohamed V.
Anders Edfeldt s-a desprins de grup și i-a urmat cu un aer ușor aiurit întipărit pe chipul palid. “Francezii sunt extraordinari!” a exclamat în gând în timp ce traversau șoseaua bine luminată din fața hotelului, în drum spre plajă.
Din volumul în pregătire la Crime Scene Publishing
FOTO: Autorii: Viorica și Teodor Morogan